Doar atatea am bifat in sase zile. Nu a fost exact ce-mi propusesem, dar orele tarzii (ma rog… pentru mine!) de proiectie a unor filme “neaparat de vazut” (tot pentru mine, cel putin) m-au redirectionat spre cele care au rulat indeosebi de la ora 19.
Motiv pentru care n-am vazut A Single Man al lui Tom Ford si nici A Serious Man al fratilor Coen, despre care am auzit ca nu va mai rula in cinematografele noastre.
Despre Thirst, ultimul film al lui Park Chan-wook, am ales sa scriu o cronica separata. …

Exercitii de stil si mixturi de genuri, experimente video si audio, povesti reformatate in totalitate de montaj, si, nu in ultimul rand, concepte puternic personalizate – cu transcendere imediata, nemediata sau inexistenta – dar si creatii parca zamislite de cineasti profesionisti, s-au juxtapus in cea de-a patra editie a Festivalului International de Film NexT, adjudecandu-i diversitatea pe care acesta si-o asumase in prealabil.

Intocmai ca Bourne Supremacy si Bourne Ultimatum, Green Zone este un regal al comportamentelor fizice sub presiuni si al haosului generat de deciziile imediate.
Regia alerta, ce insufla cu naturalete sentimentul de participare, transeaza un puzzle narativ veridic, altfel usor de intuit, dar imprejurarile nu tocmai propice rezolvarii lui declanseaza un adevarat tur de forta vizual in care viteza si spontaneitatea tehnica exacerbeaza realitatea reducand “ceea ce e” previzibil la “ceea ce e” esential si imediat.

Altfel spus, Paul Greengrass stie sa faca film de actiune. Si, se pare ca e cel …

Antichrist, cel mai nou film marca Lars von Trier, poate fi orice si catalogat oricum.
Poate fi urat sau adorat, iti poate repugna sau te poate soca, o bolboroseala mistico-filozofica (“horror”/ “de arta” / “intelectual”) sau capriciul unui cineast satul de propriile sale stereotipuri.
Cert este ca e filmul pe care nu-l vei mai uita odata ce-l vei fi vazut, e filmul-personal, de autor, ridicat pe noi culmi: ale disperarii ale intimitatii si ale “traducerilor” cosmaresti. Si nici o dedicatie “gratuita” cineastului rus Andrei Tarkovsky, nu e.

Natura si existenta umana in ea, …

Cel mai discutat film romanesc al momentului – ramas deocamdata, nedezbatut – Eu cand vreau sa fluier, fluier, debutul in lung metraj al regizorului Florin Serban, este un film despre tacere si asteptare.
El mai este un film si despre dragoste nespusa si nutrita, despre toleranta si intoleranta, gestica, speranta si stigmatizare.

Nowhere Boy, evident tradus pe ecranele romanesti printr-o masura disperata in John Lennon: Inceputul unei legende, este un film ancorat in obiectivitate, onestitate, justete – judecand dupa memoriile scrise de sora lui Julia Baird, si ea, o prezenta mai mult fondala decat existentiala in viata viitorului muzician, transpusa aici.

Triage / Triaj este un film slab, care esueaza in tot ce intreprinde – demers ambitios, nu gluma!
Clasica poveste, lineara si subiectiva, a soldatului/fotografului de razboi intors acasa ranit, traumatizat psihic si fara cel mai bun prieten, incape aici pe mainile regizorului – scenarist Danis Tanovic (nu tocmai neexperimentat, cat total neinspirat), care nestiind ce sa faca cu ea, o transforma aproape imediat intr-un simplu fapt divers cu drepturi de difuzare cumparate parca de un trust imens, specializat in stiri externe. Tot cam atat si sensibilizeaza.

In Leap Year / An bisect nimic nu pare aievea si nimic nu pare sa se incadreze, sa fie “de acolo”, in ciuda eforturilor depuse.
Cu exceptia catorva personaje pasagere cu functii mai mult de gag-mani decat de “subiecti” ai autenticitatii si cateva elemente scenografice (cocosi de ipsos, farfurii colorate etc.) nimic nu exacerbeaza realismul: nici prezenta unei americance sofisticate (Amy Adams) – cu toate pretextele si conjuncturile de rigoare – intr-o fundatura din Irlanda rurala si nici prezenta unui ursuz si excesiv de carismatic proprietar de bar acolo (Matthew Goode).

Mixtura de film noir, thriller psihologic introspectiv si suprarealism post-modern, Shutter Island (parcurs exclusiv dintr-o perspectiva singulara) este ultimatumul dementei, al contorsionarii mintii si al hipnozei totalitare, proliferate de o intriga structurata in mai multe nivele, fiecare cu propria sa intensitate si intorsatura de situatie (de descendenta hitchcockiana), violent marcate cand de naratiune, cand de manisfestari secventiale, intr-o continua perpetuare/acumulare de tensiuni pana in ultima scena.

Am ales sa scriu separat despre Mammuth pentru ca este un film deosebit si care merita toata atentia fanilor celor doi regizori francezi Benoit Delépine si Gustave de Kervern (cu care am reusit chiar sa fac o poza, mai jos).

Mammuth (Franta 2010, r. Benoit Delepine, Gustave de Kervern, 1h 30 min).
Un muncitor la abator, urias si tacut, tocmai a implinit 60 de ani si colegii i-au organizat o petrecere de adio pentru a sarbatori pensionarea lui.
Omul a inceput sa lucreze de la 16 ani, n-a fost concediat niciodata de la …