Totusi iata ca am facut-o si mai mult decat atat, l-am lasat exact asa cum il gandisem la acea data. Prin asta vreau sa scot evidentiez “flerul” pe care l-am avut cand am mentionat nota filmului de pe IMDB. Spor la citit!

 
Cat tam-tam… cata asteptare… dar si ce dezamagire!

Cam asa imi pot descrie sentimentele referitoare la cea mai noua parte din seria Pirates of the Carribean: On Stranger Tides. Nu credeam vreodata ca am sa afirm asa ceva despre Sparrow & company, dar asta e cruntul adevar.

Un singur lucru i-a lipsit filmului, in ideea ca acesta sa fie cel putin la fel de bun ca predecesorii sai: un scenariu de calitate. Marea greseala a “organizatorilor”, a fost ca au mizat strict pe distributie si efecte si au lasat povestea pe planul doi (sau cinci!).

Este un adevar trist, de care sunt sigur ca o sa va convingeti si voi, iar ca sa faceti asta trebuie sa priviti filmul dincolo de “briz-brizurile” aruncate de Rob Marshall, gen zombies sau “maleficul” Blackbeard – de care te sperii fix 10 secunde.

Ce mi-a placut destul de mult au fost scenele cu sirenele devoratoare de barbati, scene care daca lipseau din film, il trimitea pe Jack direct la “fundul” incasarilor dintre cele patru parti ale francizei. Acum sa fim seriosi; de Johnny Depp ne-a placut cum isi facea accentul si ghidusiile in prima, hai si in a doua parte, insa deja din a treia, treceam de toate acestea si cautam valoarea scenariului, valoare care aici lipseste cu desavarsire, exact ca si conexiunea dintre nou intrata Penelope si infamul Sparrow.

Daca producatorii s-au gandit ca frumusetea si accentul latin a lui Penelope Cruz vor fi suficiente pentru a o face uitata pe Keira, atunci acestia au gresit foarte mult! Mai precis, eroinei interpretate de Cruz, i-a lipsit substanta. S-a incercat (fara succes) o falsa atractie cu accente irezistibile, intre cele doua personaje, fapt care a dat un ton de falsitate si poate putina fortare a situatiei din film.

Iar ca dramatismul sa creasca, veti vedea ca intre Blackbeard (McShane) si Angelica (Penelope) exista chiar si o presupusa legatura de sange (cum se putea altfel?), fapt care va influenta in mare masura relatia de “dragoste” dintre ea si Jack.

Va previn deasemenea ca veti “cauta” umorul mai tot filmul, iar in final veti constata cu dezamagire ca acesta lipseste aproape in totalitate; sau poate nu chiar – dar asta este valabil numai pentru cei care nu au vazut trailer-ul (intelegeti aluzia).

Cum ii sta bine aproape oricarui film din ultima vreme, toate aventurile eroilor nostrii sunt “trase” in 3D, insa multi dintre voi vor iesi de la vizionare cu senzatia ca li s-a tras teapa – AGAIN!

 Pur si simplu efectul 3D aproape ca nu exista in acest film, fapt intalnit din nefericire la multe alte productii (vezi Clash of the Titans, Alice in Wonderland sau The Green Hornet).

De fapt, daca stau bine si analizez, am vazut doar trei filme (exceptand animatiile) in care 3D-ul a fost cu adevarat prezent: Avatar, Resident Evil: Afterlife si Tron: Legacy.

Am tot vorbit de partile rele ale filmului, asa ca ar fi momentul sa pun si cateva bile albe in urna, si cu ce as putea sa incep, decat cu efectele speciale care sunt realizate extrem de bine, urmate de momentul “Judy Dench” (un cameo excelent) precum si prezenta sirenelor, lucru pe care l-am amintit deja in randurile de mai sus.

In rest ce sa zic, decat ca, toate momentele bune sunt intrerupte de luuungi dialoguri intre protagonisti, dialoguri din pricina carora deja te intrebi daca la realizarea filmului a participat si Quentin Tarantino (din pacate nu a facut-o, caci daca o facea ele erau mai spumoase).

Per total cred ca acest semi-esec, se datoreaza din cauza faptului ca regizorul a fost schimbat, precum si ca scenaristii au fost nevoiti sa scoata din “schema” personajele intrepretate in primele trei parti, de Keira Knightley si Orlando Bloom.

Insa, in pofida tuturor aspectelor negative, sunt ferm convins ca filmul va avea incasari record pentru 2011. Lumea intreaga deja se inghesuie in salile de cinema, deoarece toti sunt siguri (cum am fost si eu dealtfel), ca aceasta noua parte este mai reusita decat predecesoarele ei.

Semne ca unii s-au lamurit deja cum sta treaba in realitate exista si spun asta din pricina faptului ca pe IMDB, nota filmului a scazut de la 7.8 la 7.2 in mai putin de 3 zile de la lansarea oficiala. In mod cert nota va stagna in jurul valorii de 6.9, fapt care va concluziona ca On Stranger Tides, este cu adevarat cel mai slab film din seria Pirates of the Caribbean.

Concluzia finala: filmul contine prea multa vorbaraie si prea putina actiune, fapt care cred ca pentru majoritatea spectatorilor, nu va conta prea mult.

In incheiere, am sa va vand un mic pont: nu plecati din sala la final, deoarece dupa sfarsitul genericului exista o scena in plus.

Enjoy!

Sa incepem cu ce este cel mai important, plotul: Graeme si Clive, doi prieteni de nedespartit, mari fani al filmelor, benzilor desenate si in general a tot ceea ce tine de domeniul SF, ajung in sfarsit pe taramul unde toate povestile SF isi au originile: U.S.A!

Cei doi isi propun astfel, sa viziteze absolut toate locurile cu implicatii “extraterestre”, iar pentru asta vor inchiria o rulota si vor porni la drum. Peste cine credeti ca vor da? Peste Paul, un alien “umanizat” care in niste circumstante neplacute, a ajuns sa locuiasca pe planeta noastra inca din anii ‘40.

De aici incep aventurile (ne)placute, putin presarate cu niscaiva dragoste, intrerupta pe alocuri de maleficii agenti guvernamentali aflati pe urmele simpaticului Seth Rogen, deghizat in acest film in Paul . Iar daca tot am ajuns la capitolul distributie, pot sa va spun ca ea este absolut geniala!

In rolurile principale ii vedem pe Simon Pegg si Nick Frost (cei doi fiind la al treilea film impreuna, dupa Hot Fuzz si Shaun of the Dead), urmati de Jason Bateman, Jesse Plemons, Blythe Danner, Bill Hader dar si inca doua “nume grele”, Sigourney Weaver si… Steven Spielberg (ati citit bine, mai multe nu divulg!).

Regia acestei veritabile comedii apartine lui Greg Mottola, cel care a mai realizat Adventureland sau mult mai cunoscutul Superbad. Asadar concluzia este ca filmul nu trebuie “iertat” sub nici o forma, indiferent ca esti fan comedii, drama, filme SF sau “romance”. It’s a must see!!

Urmeaza Hall Pass / Concediu de la casnicie, tot o comedie, regizata de “nesanatosii” frati Farrely (There’s Something About Mary, Me, Myself & Irene sau The Heartbreak Kid).

Putin sceptic la inceput (mi-am zis ca oare a cata comedie de acest fel vad), m-am lasat convins treptat, treptat, ca in final filmul sa ma cucereasca. Nu la fel cum a facut-o There’s Something About Mary, dar totusi nu e rau deloc. Fiind plin de glume si situatii hilare la tot pasul, dar mai ales cu Owen Wilson intr-unul din rolurile principale, filmul isi face banii.

Nici Jason Sudeikis, prietenul cu care Owen isi face de cap, sau sotiile celor doi, Christina Applegate si Jenna Fischer, nu se lasa mai prejos si aduc un plus mare peliculei.

Actiunea filmului porneste de la ideea ca cei doi barbati sunt niste obsedati sexuali (nimic nou in asta!) si ca pentru o putea fi vindecati de aceasta cumplita boala, sotiile lor trebuie sa ia masuri drastice, mai exact sa le dea un “concediu de casnicie”.

Conceptul este simplu: o saptamana cei doi pot face orice! Se pot imbata, isi pot insela sotiile cu oricate femei vor, pot petrece oricat si oriunde. Uau! Chiar ca asta vezi numai in filme! Este un risc, insa cele doua mizeaza pe faptul ca barbatul casatorit de ceva vreme, indiferent de ce va face, tot la nevasta se intoarce. Am sa va las pe voi sa decideti daca prezumtia lor e corecta sau nu, iar cu impresii va astept cu comentarii pe blog.

Dupa doua comedii, iata ca vine randul si unei drame de dragoste. Water for Elephants sau Apa pentru Elefanti, cum a fost tradus la noi, are povestea plasata undeva la inceputul anilor ‘30, in vremurile grele pricinuite de marea criza economica care afecta America anilor respectivi.

Jacob (Robert “Twilight” Pattinson) aflat in deriva din cauza unei drame familiale, ajunge sa lucreze la un circ condus de nemilosul August (Christoph Waltz – o interpretare excelenta). Bineinteles ca altfel nu se putea, decat ca Jacob sa se indragosteasca nebuneste tocmai de sotia lui August, Marlena (Reese Witherspoon) si de aici sa inceapa necazurile pentru cei doi.

Desi prima parte a filmului e destul de lenta, el se salveaza totusi cu finalul care este ceva mai tensionat, fapt care cred eu ca il salveaza in mare parte si care il va face suportabil si pentru barbatii care se vor afla in sala de cinema . Regia este semnata de Francis Lawrence, care prin acest film ne surprinde destul de mult, el obisnuindu-ne pana acum cu titluri precum I am Legend sau Constantine.

Cam tarziu, insa mai bine decat deloc, vine si 127 Hours / 127 de ore, filmul cu care Danny Boyle a incercat ceva (insa nu a reusit) anul acesta pe la Oscaruri.

Povestea cred ca o stiti deja (personal cred ca 90% ati vazut deja filmul), dar am sa o mentionez cat mai la obiect in urmatoarea fraza: daca te mananca rau de tot, mai ales cand esti mare amator de “extreme travels”, si pleci de nebun prin desert si canioane, fara sa anunti pe nimeni, poti sa o patesti cum a patit-o si Aron Ralston, eroul nostru, care in urma unui accident, va ramane sortit pieirii intr-unul dintre cele mai izolate locuri…

Filmul in sine este un fel de “one man show”, iar actorul care si-a asumat aceasta responsabilitate este James Franco. Cocluzie: filmul e ceva mai “greoi” insa e de vazut! Era sa uit un detaliu important, si anume ca intregul film este inspirat dintr-un caz adevarat (dar cred ca si asta stiati deja ).

Penultima premiera a saptamanii este Space Station 3D  / Statia Spatiala 3D – prima experienta  IMAX 3D cosmica. Documentarul prezinta povestea colaborarii unice a 16 natiuni in vederea construirii unui laborator in spatiu ca modalitate permanent si utila de studiu al efectelor expunerii indelungate la un mediu fara gravitatie.

Am ajuns si la Zmeura de Aur a saptamanii, asta o spun strict din perspectiva mea, mai exact filmul The Roommate / Colega de camera.

Un “B” thriller/horror cu “no name-uri” in rolurile principale, cu o actiune la fel de aberanta ca multe alte pelicule de acest gen, care sincer nu inteleg de ce nu apare direct pe DVD si incearca marea cu sarea prin cinema-uri.

Plotul este “terifiant”, Sara, o tipa hot, isi incepe viata la colegiu, loc unde o va cunoaste pe noua ei colega de camera din camin, Rebecca (nu prea hot)… colega care ulterior va face o pasiune periculoasa pentru Sara. Vin amenintarile, crimele, insotite fireste de bla-bla-ul de rigoare. One word: bleah!

Enjoy!

Varietatea filmelor selectionate (in competitie dar nu numai) au reusit sa multumeasca atat publicul cat si criticii, insa nu alternand bramburesc genuri si viziuni de la o proiectie la alta intr-un disperat demers de a-si tine spectatorii lipiti de scaune, ci surprinzand (sau socand) tematic si regizoral, dovedind si o riguroasa oranduire a filmelor alese spre rulaj.

De fapt, din ceea ce am vazut, cred ca NexT-ul din acest an s-a desfasurat sub egida surprizei – acesta fiindu-i ,de altfel, si semnul distinctiv. 

Asadar…

Inceput de secol 19. O cursa de cai umple o arena dintr-o metropola spaniola. Caii tasnesc spre pista fara calareti, care in mod inexplicabil raman – literalmente – spanzurati in suporturi, cu mainile legate la spate. La gran carrera, soc(ant)- colaj de 7 minute, imbina un minut de materiale reale de arhiva cu animatia si adaugarile propriu-zise. Scurtmetrajul care a necesitat o munca de un an, capteaza intr-un montaj dens umor negru si chipuri evocatoare de stupefactie si isterie. Figuri de oameni filmate aleator – in gros-plan – ,euforia generata de un eveniment major, local, autenticitatea plastica a recrearii inceputului de secol, te face sa te intrebi daca modelul regizorului Kote Camacho nu l-au constituit cumva celebrele colaje de materiale de actualitati filmate de Dziga Vertov, inainte de anii ’20.

Exemplara mostra de Nou Cinema Romanesc, Adulterul (regia Peter Kerek), este o bijuterie de 30 de minute, ce pare doar zamislirea mintii lui Razvan Radulescu. Cadrele lungi, aparenta banalitate a unor activitati casnice, conversatiile de durate considerabile la telefon ce “pun carne” pe niste oameni nevazuti, precum si directiile lente dar sigure pe care scenariul le urmeaza spre o incontestabila transcendere, fac din Adulterul o reflectie in scurtmetraj al filmului Felicia, inainte de toate, ba chiar aducand un plus de simbolistica, tensiune si empatie. Din pacate, “satul de aceasta formula” – asa cum isi exprima regretul selectionerul filmelor, dupa ce-i marturisisem cat de mult imi placuse frantura radulesciana – marea majoritate a publicului s-a foit incontinuu, a cascat, a fosnit programe, a mestecat pufuleti. In orice caz, Peter Kerek este un regizor de care vom mai auzi. Si inca foarte curand.

Sunset from a Rooftop marcheaza dezinvolt prietenia a doua tinere si a drumului pe care il parcurg in cealalta parte a orasului, spre o petrecere. Doar ca nu apusul de soare le va invada chipurile de lumina, ci efectul bombardarii orasului in care locuiesc. Suntem in 1999, iar Belgradul este asaltat de Nato. Un emotionant poem despre distrugere si complacere! Elena patrunde incisiv in neinteleasa lume a adolescentilor si a simtamintelor lor: a celor populari si a celor “invizibili”. O fata batuta si batjocorita de propria-i familie atrage atentia unui baiat din vecinatate, aparent preocupat doar de el insusi. Ambiguu, cu excelente interpretari, acest semnal de alarma alege, la un moment dat, sa manifeste o forma de voyeurism preluata din Rear Window. Al doilea scurtmetraj regizat de Yannik Muller dezvolta in 20 de minute o realitate crunta, prea des ignorata.

Descrierea oficiala a plotului din Le Tiroir et le corbeau suna exact asa: “O tanara se insinueaza in bratele unui tanar care incearca sa uite de o alta tanara…”. Insa din acest scurtmetraj de animatie non-dialogat (in care o fata ghemuita intr-un dulap de catre un baiat ce doarme majoritatea timpului pe o saltea din coltul unei camera vopsita in alb, revopsita apoi dupa placul unei alte fete ce pare sa-i fi luat locul celei prizoniere – totul pe fundalul croncanelilor unui corb ce face ca obiectele din camera sa se miste zgomotos) n-am simtit decat o simbolistica tampa, receptata tarziu si aia, dupa ce “trenant” am crezut ca-i cuvantul cel mai potrivit de a descrie aceste foarte lungi 14 minute.

O poveste despre pastrarea echilibrului mental si moral intr-un spatiu claustrofob (un submarin), ce musteste de violente si testosteron, Deeper than Yesterday (castigator al unui binemeritat premiu Cristian Nemescu pentru regie), unifica inubliabil un titlu aparent pur literar cu starile de spirit ale oamenilor aflati la bord, pregatiti, acum, de un ultim act, menit sa le spulbere si ultima farama de umanitate ramasa: necrofilia.

Un anticipat feedback favorabil, rasunator, l-a avut documentarul-farsa The Chronoscope (primul din doua filme castigatoare ale premiului publicului). Legenda autodidactei Charlotte Keppel si a inventiei sale (un aparat ce reda in imagini trecutul “glorios” al rasei ariene) a atras, prin prisma descoperirii nabadaiosului mecanism si a dezinvolturii cu care tanara savanta rasturna teoriile stiintifice ale decadei trei, invidie, controverse si, in cele din urma, blamare. “Istoria este scrisa de om. Istoria omenirii este gravata in lumina”, este, para-se, singurul cuget lasat de tanara Charlotte, analizat astazi, cu umor si nostalgie, de trei istorici si teoreticieni. Narat de Jeremy Irons, din saltaretul colaj vor trebui sa treaca minute bune pana cand totul nu se va dovedi decat o minutioasa si elaborata gluma – a adevaratului magician din intreaga ecuatie: regizorul-scenarist Andrew Legge.           

Spectaculos puzzle (parte narat, parte muzical), La huida (marele castigator al trofeului NexT), asociaza intr-o uimitoare viteza narativa si regizorala o bacnota de 50 de euro de pe trotuar cu goana unui individ ce pare sa fi jefuit o banca. O guma de mestecat, o lesa, o pata de forma Australiei pe un perete, o cutie de bere, un semafor indoit, un complice ce se inchipuie Lee Marvin, o ceasca de cafea varsata pe mana unui consumator dintr-un bar si un hipiot uimit, solutioneaza succesiv motivele pentru care bacnota se afla pe caldaram. Minutios gandit, in buna credinta a filmelor-puzzle (intr-un tur de forta de doar 11 minute), dar totusi supraevaluat!

Strung Love l-am vazut pentru a doua oara (dupa premiera de la CineMAiubit). Dincolo de omagiul adus – in accente parodice – genului western si comediilor romantice americane (clasice), filmul lui Mircea Dragomir este un regal al executiilor meticuloase servite compartimentelor plastice si al unei recognoscibile – si impecabile -  reconstituiri a desfasurarii activitatilor extrascolare dintr-un liceu pre-decembrist (Campina, 1984). Ramanand in spatiul scurtmetrajului romanesc recent, filmul aduce in prim-plan o tema care s-a mai vazut si in Outrageously Disco (popular de asemenea, disco-filmul lui Nicolae Constantin Tanase, aflat in competitia de anul trecut, vorbea si el despre dragoste, solidaritate, baiat bun versus baiat rau, insa intr-o Romanie inchipuita din anii ’80). Din pacate, scurtmetrajul lui Mircea Dragomir prezinta o majora problema la nivel de scenariu: doua dintre personajele secundare (cei doi profesori ce-si sustin necontenit, fiecare, favoritii – intr-un concurs de batut nituri – , altminteri personaje de reala importanta in subplotul filmului) detin, paradoxal, un indoielnic folos in naratiune, prin simplul fapt ca interesele lor (obtinute de pe urma castigarii “duelului” de catre oricare dintre cei doi elevi) sint prea vag insinuate, daca nu inexistente. Totusi, Strung Love este mai mult decat un inceput foarte promitator. Este dovada versatilitatii unui tanar regizor aflat la inceput de drum (vezi si Fotografia).

Poate cel mai nelinistitor (si mai bantuitor) film din concurs a fost Helpless. Filmat exclusiv cu camera de pe umar, filmul anunta un thriller consistent inca din primul cadru. Tonul grav al dialogurilor, inserturile specifice filmului mut ce vor anticipa actiunile eroului si intalnirea sa cu un om necunoscut, o vrajitoare moderna intr-un costum de scolarita si instructiunile misterioase pe care le primeste de la aceasta pentru a scapa de un blestem vechi, conduc, prin modalitatea spunerii povestii din doua perspective diferite, la crima. Mixand mitologia chinezeasca cu propria-i inventivitate (altminteri,neverosimilul cu verosimilul), regizorul Li Yang nu s-a remarcat, din pacate, si ca un bun tehnician: imagini burate, nefocalizate suficient, neclaritatea planului-doi, decadrari, sint recurente in prima jumatate a filmului.

Evitand melodrama, printr-un final cu happy-end, Clandestine Workshop (premiul Andrei Toncu pentru cea mai buna coloana sonora) patrunde empatic in lumea cusatorilor clandestini. Nevoiasi, oportunisti, iluzia unui trai mai bun, creioneaza cu un plus de originalitate (caci ramane greu de precizat daca cineva este cu adevarat personaj negativ in aceasta poveste) spectrul relatiilor dintre exploatati si exploatanti.

Un singur plan-secventa survoleaza in jurul a opt persoane (acum, la sfarsitul cinei) in French Courvoisier. Se “citesc” reciproc, glumesc si discuta despre viata doar pentru a-si aminti sporadic moartea recenta a unui prieten drag lor. Spontaneitatea, improvizatia si puterea de a contura un portret chiar si prin dialoguri trunchiate si suprapuse, definesc cel mai bine scurtmetrajul regizoarei Valerie Mrejen – extrem de personal si pasional.

Scurtmetrajul de animatie 2D, The Lighthouse, inspirat dintr-un poem intitulat “Paznicul farului iubeste pasarile prea mult”, melodrama intr-un singur act, traducere cosmareasca a absurditatii vietii, tragediei si catastrofei, filmul spulbera intr-o clipa linistea de pe malul marii. O furtuna naprasnica face ca sute de pescarusi sa se izbeasca nebuneste de far, scaldandu-l in sange, iar o nava aflata in larg sa se scufunde brusc. Iar singuraticul paznic nu poate face nimic. Superb, frenetic, crud, poemul vizual de numai 5 minute, reprezinta debutul renumitei desenatoare de origine bulgara, Velislava Gospodinova.                   

Surprinzatoare aparitie a minunatei actrite Arta Dobroshi in rolul unei femei ce reactioneaza, intr-o statie de autobuz, la furtul unui telefon! Regizorul britanic Daniel Mulloy, propune in Baby, cu prilejul interventiei femeii in mijlocul conflictului, o viziune ingenua dar inedita asupra aparentelor inselatoare si complicatiile vietii. Intr-un oras pestrit (Londra), intimitatea eroinei este invadata in scop nobil, usor necredibil, dar hrana pentru suflet: o complexa cronica a unei povesti de dragoste. Evocand teama, priviri, atingeri, gesturi, carne, Baby se configureaza insa necrutator ca o drama sociala.

Executare fireasca, realista, intr-un scurtmetraj modest dar la obiect: First Aid. Un barbat isi viziteaza amanta pentru o intalnire pasionala chiar inainte de a se casatori. Prin spectre  umoristice (al asa-numitului “prim ajutor” dat) si subiective, filmul zaboveste in ultimile momente pe chipul barbatului ce pare a lasa definitiv in urma ganduri, amintiri, o viata de burlac. “Deranjanta” tema (vorbim doar de un film iranian!) scurtmetrajul Ask the Wind exemplifica adevaratele fapte ce au cauzat pierderea pretiosului val al unei studente la arte si moartea unui satean. Autoritatile obtuze o invinuiesc pe tanara de moartea taranului, ce nu intentionase decat sa-i recupereze valul smuls de o furtuna aparuta din senin. Un film foarte puternic despre caile incredibile pe care le apuca cateodata destinul, dar si despre cum adevarul, in cele mai bizare circumstante, nu poate fi dovedit. Mai ales in Iran. Intertitlurile constituie baza naratiunii in Diane Wellington (mentiune speciala a juriului). Povestea fetei disparute, in varsta de 15 ani (in Dakota de Sud), in 1938, nu prea are legatura cu file-footage-ul ales, al carui scop ramane doar evocarea unor franturi de viata din societatea perioadei respective. Catapultand un experiment audio, ce pare a simboliza strigatul disperat al tinerei catre lumea lasata in urma, filmul genereaza, intr-o ultima scena, un zgomot asurzitor.

Splendoare si spectaculozitate vizuala, intr-o poezie cinematografica, La neige cache l’ombre des figures, filmul personal aduce in prim plan viata de zi cu zi a unor imigranti inghesuiti intr-o dubita, ce-si castiga traiul impartind flaiere publicitare. Oameni, profiluri, credinte si culturi diferite, amintiri, dezvolta ideea ca si cele mai nevinovate intentii pot avea efecte devastatoare – asupra mintii, sufletului si vietii. Scurtmetrajul lui Samer Najari ar fi meritat cel putin un premiu.

Andi Vasluianu si Toma Cuzin (doi dintre cei mai solicitati actori in scurtmetrajul romanesc) ii interpreteaza, in filmul Ancai Miruna Lazarescu, Apele Tac, pe Vali si Gregor. Incercarea strapungerii “cortinei de fier” prin traversarea Dunarii inot intr-o Romanie a anului 1985, ambitia lui Vali de a-si lua cu el si sotia (periclitand astfel intreaga initiativa – indelung gandita – de a trece fraudulos in Iugoslavia) acumuleaza prin jocurile remarcabile, mizanscena detaliata, executia inteligenta a sugerarilor de biografii, imagini de o admirabila limpezime si cadre indraznete, crescande tensiuni. Filmul a castigat ce-l de-al doilea premiu al publicului si premiul pentru cel mai bun scurtmetraj romanesc.           

La sectiunea Prietenii Festivalului (II), din cinci scurtmetraje romanesti, trei au fost proiectate in premiera. Am vazut patru.

Marian Crisan incearca in Camelia acelasi limbaj regizoral pe care il utilizase si in lungmetrajul Morgen (explorarea naratiunii si umorului prin adancimi de camp), cu diferenta ca de asta data abordeaza provocatoarea portretizare ambigua a unui personaj nevazut (Camelia). Din pacate, orice ambiguitate este eradicata datorita directiilor multiple si simpliste ale dialogurilor si actiunile celor doua cupluri, in asteptarea unei persoane care nu mai vine. Asadar, o totala lipsa de continut esueaza conturarea portretului unui personaj ales sa nu apara in imagini.

Satira dulce-acrisoara, despre “utilitatea” meseriei unor oameni ce implica numaratul masinilor care trec pe soselele patriei in vederea unor statistici solicitate de U.E., Numaratoarea manuala, in regia lui Daniel Sandu, vorbeste in cele din urma, prin evidentierea clara a punctelor dramaturgice, despre conflictul dintre generatii.

Cea de-a doua jumatate a socantului film (de 60 de minute) scris si regizat de Radu Jude, Film pentru Prieteni, a scos publicul din sala pentru a-l intoarce inapoi, i-a facut pe cei mai sensibili sa-si acopere ochii cu mainile, a creat disconfort, repulsie, admiratie, iar pe mine m-a convins ca inca n-am vazut totul in cinema. Un barbat nevrotic (interpretat de Gabriel Spahiu, iarasi un actor des solicitat in scurtmetrajul romanesc), in pragul sinuciderii, inregistreaza un mesaj video pentru apropiati si familie. Cu o voce gatuita, emotionata, intr-o vizibila stare proasta si nelinistita in care se poate anticipa lesne urmarea, deprimantul si frustratul fost profesor de geografie, ajuns, acum, la capatul puterilor, reproseaza, acuza, cere indurare si intelegere, isi deplange mizerabila-i soarta (“…sunt un nimeni”, “…un cacat”, “…un vierme” – se confeseaza el familiei si prietenilor inainte de necugetatul act). Ceea ce va urma mesajului de 30 de minute, face ca filmul lui Jude sa fie aproape imposibil de privit. Pentru cei ce vor intentiona sa vada acest film nu pot spera decat ca au o inima tare, eventual o sensibilitate ce nu poate fi usor lezata. Personal, in momentul scrierii acestor randuri, mediumetrajului regizorului-scenarist n-as sti cum sa-i zic: o groteasca varianta cinematografica a oribilelor filmulete cu sinucigasi de pe youtube sau o adevarata capodopera.

Foarte inspirata s-a dovedit regizoarea Luiza Parvu cand a hotarat ca povestea din Draft 7 sa fie spusa diferit fata de varianta gandita initial, chiar in dimineata in care “soarta” materialulului filmat avea sa fie hotarata definitiv la masa de montaj. Razgandindu-se in ultimul moment asupra modalitatii de spunere a povestii despre doi tineri actori (ce se intalnesc intr-una dintre locatiile in care urmeaza sa filmeze o poveste romantica si, repetand scene din film, in asteptarea regizorului, descopera si construiesc personajele pe care le vor interpreta), autoarea alterneaza perpetuu ceea ce exerseaza actorii cu interpretarea personajelor carora deja le vor fi dat viata.

Acest cinema pe care cineastul il practica in cel de-al treilea film al sau (al prezentului, fara un trecut concomitent – vizual si/sau dialogal – ,ambiguu deci, pana in ultimul plan-secventa, cand ambiguitatea isi va releva semnificativ – dar nu in totalitate – sensul), depinde, intr-o masura vitala, si de montaj.

Iar uneori, momentele in care Puiu recurge la montaj, sunt printre cele mai inteligent valorificate in cinemaul pe care l-am vazut pana acum. In ce fel sporeste el ambiguitatea prin montaj, in loc sa mai elimine din ea (voit sau accidental, considerand ca in general, la un moment dat, in cinema, montajul constituie sudura necesara intr-o mai buna receptare a povestii)? Simplu, dar revelator deopotriva.

O face prin mici salturi temporale, adica prin oarece incalcari ale regulii transpunerii timpului real in timp filmic (de altfel, e drept, procedeu in care rezida insusi filmul), insa in momente bine calculate, deloc intamplatoare (considerand ca autorul a fost nevoit sa “franga” actiunile unui om intreprinse in vreo treizeci si ceva de ore in trei ore de transpunere cinematografica).

Astfel, obligat de aceasta structura, Puiu tot trebuia sa recurga la montaj, dar nu neaparat si cand a ales sa o faca. In Aurora, aproape orice secventa/plan-secventa nu intregeste cu nimic motivul actiunii secventei ce i se succede sau careia ii precede. Planul-secventa din Aurora este o necunoscuta plasata in mijlocul altor doua necunoscute. Altfel zis, si prin prisma montajului, ambiguitatea atrage ambiguitate.

De cel putin trei ori, numai in prima jumatate a filmului, Viorel este propulsat prin montaj, dintr-o stare afectiva pe cat de proasta pe atat de misterios receptata, intr-o alta, mai proasta, mai misterioasa – exceptand cadrul relativ scurt in care, intr-un plan indepartat, personajul va avea un dialog neauzit, in uzina unde lucreaza, cu o persoana pe care nu o vom mai vedea in film.

Ba mai mult, acest prim “dialog” nu poate fi decat rezultatul unei stari vizibil nelinistite pe care Viorel doar ce o afisase cu doua cadre mai devreme, dar nu-si va gasi niciodata relevanta in naratiune. Singura relevanta a acelei interactionari neauzite este doar un motiv al nelinistii lui dinainte.

Insa varful de lance al acestor catapultari ale personajului si actiunii prin montaj, il constituie trei situatii extrem de importante – atat pentru naratiunea filmului (ce se desfasoara uneori in locuri aparent lipsite de sens), cat si pentru personaj in sine, si prezenta lui acolo (implicit, a starilor pe care le-a avut si le va avea si a demersurilor pe care le va initia).

In doua randuri, montajul il trimite undeva pe un camp, intr-o zona rurala, unde printre niste masini parcate, eroul nostru observa activitatea din fata unei case; pentru ca intr-un alt rand, sa urmareasca intr-un magazin, dupa rafturi, o femeie care isi face cumparaturile.

Si dincolo de acest montaj (cu aferentul efect psihologic asupra personajului si spectatorului, dar si cu cauze narative), Cristi Puiu ne mai demonstreaza ca in cinema, timpul povestirii, conditionat de prezentul absolut, nu poate insemna decat ambiguitate. Ce inseamna asta? Scriam in debutul textului ca ambiguitatea nu isi va releva in totalitate sensul. Elucidarea misterului asupra celor patru persoane impuscate nu constituie decat o “obligatiune cinematografica”, caruia Puiu a trebuit sa se supuna.

Raman, in egala masura, multe lucruri suspendate in aer, neelucidate, precum problemele de sanatate pe care Viorel clar le are (vezi cum se palpeaza sub dus in diferite zone), spectrul in care se desfasoara relatia dintre el si fosta sotie, identitatea si rolul pe care il joaca barbatul din casa fostei sale sotii in viata acesteia. Drept pentru care, Aurora nu este un puzzle, asa cum unii comentatori, grabit, l-au catalogat. E un fals puzzle.

Este filmul in care prezentul suprem (al povestirii in care se dialogheaza putin) e ambiguitate. Asadar, privandu-te intentionat de aflarea unor aspecte care in alte filme-puzzle – intr-un fel sau altul – iti vor fi clare in cele din urma, Aurora poate insemna un punct de cotitura (unde, cand si in ce context al esteticii cinematografice, ramane sa aflam).

Este adevarat ca respectand aproximativ plotul romanului, respectiv al ecranizarii lui Hathaway, filmul aduce in prim plan aceleasi temperamente furtunoase, efuziuni spontane si importanta comunicarii intre generatii (mai putin a implinirii actului justitiar, in sine).

Insa “contaminarea” bascalioasa a genului-western cu umor negru, sarcasm si cinism (asa cum stim ca fratii procedeaza si la abordarea thriller-ului noir si comediei-farsa), chiar si in note mai domoale decat cum ne-au obisnuit, interpretarea lui Jeff Bridges “ce-l joaca – potrivit lui Roger Eber – pe The Dude, nu pe The Duke”, veridicitatea spontaneitatii fizice din anumite momente si minutiozitatea recrearii conditiilor reale ale pionieratului (care includ compartimentele plastice, naturaletea tonurilor in care dialogurile se fac auzite, usoara demitizare a inaltelor tinute morale – ce, desi servesc scopuri nobile si precise, o fac intr-o maniera mai putin conventionala), plaseaza filmul printr-un incapatanat realism istoric, la granita dintre westernul-baladesc si cel revisionist.

Luat, firesc, ca de sine statator, dupa arhetipul “man-hunt”-urilor (altminteri, western ori ba), epicentrul filmului il constituie tanara Mattie Ross (Hailee Steinfeld), al carui tata fusese ucis pentru doua monede de aur si un cal de Tom Chaney (Josh Brolin).

Il angajeaza in scopul capturarii lui (si a spanzurarii de care urma sa aiba parte in acelasi tinut unde tatal sau fusese asasinat) pe seriful Rooster Cogburn (Jeff Bridges), carora li se alatura si politistul texan LeBoeuf (Matt Damon), insa pentru savarsirea unei alte crime comise de Chaney in Texas. Dar totul risca sa fie compromis datorita caracterelor diametral opuse ale urmaritorilor…             

Asadar, chiar si in verva aplicarii unui cinema al spatiilor ample – care nu incetineste cursul naratiunii, conform obligatoriei lentori, ci favorizeaza dialogul – ce contribuie decisiv la grandoarea secventelor (imaginea Roger Deakins) si al perspectivei singulare din care ne este prezentat firul evenimentelor, in cele din urma, caracterologia desavarseste exemplar amploare epica.

Intr-o cheie omagiala mai mult decat intr-una pesimist-sentimentaloida, franchetea finalului din actul trei poate fi privita si ca un leit-motiv al unei pledoarii pentru gen si influente, ce aminteste (si se refera!) fix de perioada Wild West Show-urilor (1894-1905), unde W. K. L. Dickson facea subiectul “intalnirii mitologiei western cu un mijloc de expresie cinematografic”.

De ce? Pentru ca este noul film regizat de Til Schweiger, prietenul nostru de anul trecut… care revine pe marile ecrane cu o noua productie de succes (836.000 spectatori in primul weekend, peste 20 mil. $ in Germania in primele 2 saptamani!).

Kokowaah (Germania 2011, r. Til Schweiger, 2h 07 min).
Noul film al lui Til Schweiger (in care si joaca rolul principal) este o comedie romantica despre ce inseamna a fi tata.

Mai precis, este povestea lui Henry (Schweiger) un scenarist de 42 de ani ce se trezeste intr-o buna zi cu o fetita de 8 ani la usa – Magdalena (Emma Schweiger – fetita din viata reala a lui Til). Aceasta are in mana o scrisoare de la mama ei in care scrie ca el este tatal copilului.

Viata lui Henry este data peste cap, si se complica si mai tare atunci cand in scena apare cel care a avut grija de fetita pana la aceasta varsta. Partea emotionanta a filmului chiar de aici provine: drama tatalui care a crescut copilul si surpriza celui care nu a stiut de existenta lui.

Til reuseste sa creeze secvente emotionante, scene in care razi cu gura pana la urechi dar si un happy end ca in majoritatea filmelor sale, un happy end dorit si asteptat de fani.

Si acest nou film al lui Til are acel aer de buna dispozitie in el ce-l transmit si celalalte trei productii precedente ale sale (Barfuss, Keinohrhasen si Zweiohrkuken).

Emma Schweiger a absolut perfecta in rolul fetitei, iar legatura dintre cei doi este foarte bine redata pe ecran.

Si cu acest film, Til Schweiger ne dovedeste ca este fara indoiala unul dintre cei mai de succes regizori si actori germani.

Titlul filmului (Kokowaah) se refera la faptul ca asa pronunta copiii sau nemtii care nu cunosc bine franceza “coq au vin” (in romaneste ar fi un fel de “Cocovan“).

Iar in final am o veste buna pentru fanii lui: in decembrie 2011 se va lansa in Germania Keinohrhasen 3, cea mai noua parte din aventurile lui Ludo Dekker si Anna!

Iata cate ceva despre cele doua filme + imagini de la seara de Gala.

Primul film vazut azi a fost si ultimul din competitia oficiala:

The Forgiveness of Blood (Albania 2011, r. Joshua Marston, 1h 49 min).
Joshua Marston, care a atras atentia criticii internationale la Berlinale in 2004 cu filmul din competitia oficiala Maria Full of Grace revine cu o noua drama despre “datoriile de sange”.

Filmul ne prezinta efectele unei astfel de “datorii de sange” asupra unei familii. Intr-o zi Nik si Rudina, care traiesc cu familia lor la tara se trezesc intr-o situatie disperata. Tatal si-a ucis vecinul si acum se ascunde de politie. Trebuind sa respecte un obicei vechi de cand timpul, Nik trebuie sa stea ascuns in casa pentru a evita razbunarea familiei decedatului. Sora lui de 14 ani, Rudina trebuie acum sa asigure traiul familiei.

Regizorul reuseste sa descrie realitatea acestor obiceiuri de onoare sau “datorii de sange”, care dateaza de mult si sunt la moda si azi.

Din pacate filmul nu este prea interesant pentru spectatorii care nu cunosc obiceiurile acestea si nu le inteleg. Cu greu am rezistat pana la final, unde am fost dezamagit de rezultat…

Cel de-al doilea film de azi a fost Unknown, in afara competitiei.

Unknown / Necunoscutul (SUA 2011, r. Jaume Collet-Serra, 1h 51 min).
Dr. Martin Harris (Liam Neeson) se trezeste din coma in urma unui accident in Berlin. El va descoperi cu stupoare ca nevasta lui (January Jones) nu-l mai recunoaste, si un al tip l-a inlocuit – nu doar ca sot al ei, dar ca si om de stiinta care trebuie sa sustina o prezentare importanta la un congres.

In scurt timp va descoperi ca pe urmele lui se afla si un asasin de temut. In incercarea de a-si recastiga identitatea, el va fi ajutat de Gina (Diane Kruger), soferita de taxi care l-a salvat din accident.

Cu ajutorul unui fost ofiter Stasi, Jurgen (Bruno Ganz – exceptional) el va trebui sa lupte impotriva unor forte care par sa controleze tot in jurul lui.

Regizorul Jaume Collet-Serra este cunoscut pentru thrillerele sale (House of Wax, The Orphan), iar acesta nu se dezice.

La conferinta de presa am reusit sa-i adresez si doua intrebari regizorului (facand astfel senzatie la conferinta de presa si fiind aplaudat de colegii jurnalisti din intreaga lume) si sa-i iau un autograf.

Atentie, intrebarile contin spoilere! Nu cititi daca nu ati vazut filmul inca!!!!

Emanuel Lazarescu: In primul rand multumim pentru film, mi-a placut foarte mult. As avea sa fac un comentariu. Mi-a placut ca ati reusit sa evitati cliseul din filmele americane in care bomba este dezamorsata in ultimele 3 secunde. Multumim ca ai aruncat lucrurile in aer (se aud rasete si aplauze in sala). Intrebarea mea este daca simti ca acest film ar putea fi inceputul unei francize, daca te-ai gandit la o continuare pentru acest film. In cazul in care raspunsul este da, am o sugestie pentru tine…
Jaume Collet-Serra: Da? Spune, spune!
Emanuel: Avem o cladire in Romania, una dintre cele mai mari din Europa… (rasete in sala, toata lumea aplauda). Este vorba de Palatul Parlamentului, Diane – tu ai fost in Romania cred ca stii despre ce vorbesc…
Diane Kruger: Lucrezi cumva la Biroul de Turism? (rade)
Jaume Collet-Serra: Si vrei s-o arunc in aer?
Diane Kruger: Da, vrea s-o arunci in aer (rade)
Emanuel Lazarescu: Nimeni n-a distrus pana acum acea cladire, asa ca ai fi primul… (rasete in sala)
Jaume Collet-Serra: Perfect. Multumesc pentru invitatia de a arunca cladirea in aer. (rade si la fel toti din sala)… Care a fost intrebarea? (rade).
Emanuel Lazarescu: Legat de continuare…
Jaume Collet-Serra: A, da… un sequel. Pai totul depinde de public. Daca ei vor dori acest lucru, da exista aceasta posibilitate. Daca mai ai si alte sugestii, le astept… (rade).

Iata in continuare cateva imagini de la Premiera de Gala. Liam Neeson nu a putut fi prezent pentru ca este ocupat cu filmarile unui nou film.

Autograful regizorului Jaume Collet-Serra.

Regisorul si sotia (sau iubita) sa sosind la Pemiera de Gala de la Berlin.

Special shoot cu regizorul.

Sebastian Koch, unul dintre actorii germani din film.

Sebastian Koch si Karl Markovics.

Sebastian Koch si Diane Kruger.

Echipa filmului.

Karl Markovics.

Diane Kruger acordand autografe fanilor.

Regizorul Jaume Collet-Serra.

Sebastian Koch.

Diane Kruger.

Echipa filmului si directorul Berlinalei in fata Palatului.

Diane Kruger.

Dar din pacate socoteala de la Hotel nu se potriveste cu cea de la… Cinema. Asa ca am reusit sa vad doua filme bune si alte doua proaste, de la care am plecat pe la jumatatea lor… dar s-o luam pe rand…

Bizim Buyuk Caresizligimiz / Our Grand Despair (Turcia 2011, r. Seyfi Teoman, 1h 42 min).
Ender si Cetin au ramas buni prieteni inca de cand erau la scoala. Ei duc si acum o viata in care se inteleg perfect si locuiesc impreuna intr-un apartament din Ankara. Este o prietenie frumoasa bazata pe respect, intelegere si onestitate reciproca.

Cel mai bun prieten al lor, Fikret, care traieste in Berlin, ii roaga pe cei doi s-o primeasca in gazda pe sora lui Nihai care si-a pierdut ambii parinti intr-un accident de masina.

La inceput Nihal este foarte retrasa din cauza traumei suferite. Apoi, incet incet increderea apare si cei trei devin mai apropiati unul de altul.

Nu trece multa vreme si inevitabilul se intampla: Ender si Cetin care au grija de Nihal intr-un mod foarte parintesc se indragostesc de tanara.

Cu incredere, cei doi reusesc sa treaca peste ispita, neramanand insa neinfluentati de frumoasa fata care le-a trecut prin viata lor linistita.

Un film minunat, despre o prietenie adevarata intre doi barbati (fara nici cea mai mica urma de homosexualitate). O prietenie adevarata, sincera si de la care poti invata cate ceva.

Exista un moment in film in care unul dintre cei doi purta un tricou pe care scrie “HAGI 10”. Asa ca la conferinta de presa le-am adresat si eu o intrebare legat de acest lucru.

(Aici puteti vedea conferinta de presa in format video. Intrebarile puse de mine sunt chiar la inceputul conferintei de presa a filmului Bizim Buyuk Caresizligimiz la minutul 12: http://www.berlinale.de/en/visuals/videostreaming/streaming-archiv/06_Streaming_OnDemand.html)

Emanuel Lazarescu: Prima intrebare este legata de poveste… pentru ca mi s-a parut a fi una foarte personala. Care a fost sursa de inspiratie?
Seyfi Teoman: Povestea este bazata pe un roman. A fost adaptata dintr-un roman. Nu este neaparat o poveste autobiografica. Am incercat sa fiu fidel romanului, subiectul mi s-a parut foarte important. De aceea am si ales acest roman, pentru ca are legatura cu ceva ce este important pentru mine. Deci are cateva elemente autobiografice in sensul asta…

Emanuel Lazarescu: Si a doua intrebare. Aveti o secventa in film in care unul dintre personaje poarta un tricou cu Gheorghe Hagi, jucator roman de fotbal. De ce Hagi?
Seyfi Teoman: Sunt un fan al echipei de fotbal Galatasaray. Pentru fani este un idol si mie imi place foarte mult. De aceea am ales acel tricou.

La finalul conferintei de presa, regizorul mi-a acordat si un autograf:

Cel de-al doilea film de azi a fost:

Mein Bester Feind / My Best Enemy (Austria / Luxembourg 2011, r. Wolfgang Murnberger, 1h 09 min).
Polonia 1943: doi tineri scapa dintr-un accident de avion. Viktor Kaufmann (Moritz Bleibtreu), fiului unui evreu – este prizonier intr-un lagar de concentrare si Rudi Smekal (Georg Friedrich), un Capitan SS.

Cararile celor doi se intalnesc astfel din nou. Odata prieteni in copilarie, cei doi au devenit inamici. Rudi l-a luat pe Viktor din lagarul de concentrare avand o misiune importanta: sa gaseasca o pictura originala a lui Michelangelo pe care Viktor impreuna cu tatal lui a ascuns-o de nazisti.

Dar avionul se prabuseste, Rudi este ranit si Viktor ii salveaza viata. Balanta puterii se schimba: cei doi isi schimba hainele si de-o data inamicii devin… prieteni.

Regizorul Wolfgang Murnberger ne aduce o comedie inteligenta ce are loc pe un fundal serios. O comedie la care s-a ras pe saturate in sala de cinema, si pe care am iubit-o si aplaudat-o indelung la final.

La conferinta de presa am reusit sa iau un autograf de la regizor, iar mai pe seara sa fac o poza cu actorul Moritz Bleibtreu si sa-i iau un autograf pe afisul unui film clasic din 1998 in care a jucat si care mi-a placut la nebunie: Lola Rennt (Alearga Lola, alearga – regizat de Tom Tykwer).

Autograful de la regizorul Wolfgang Murnberger.

Autograful de la Moritz Bleibtreu.

Impreuna cu Moritz Bleibtreu la Berlinale 2011.

Cel de-al treilea film de azi a fost si primul dintre cele doua foarte proaste:

Un mundo misterioso / A Mysterious World (Spania 2011, r. Rodrigo Moreno, 1h 47 min).
Filmul se vrea o “comedie neagra” (desi in prima jumatate de ora cat am stat eu la el n-am vazut nici urma de comedie…) despre un cuplu care se desparte pentru o vreme la dorinta femeii. Filmul prezinta ce se intampla cu tipul, Boris in aceasta perioada. Se plimba prin oras, isi cumpara prima masina, sta prin diverse hoteluri, intalneste vechi cunostinte si incearca s-o recastige pe Ana.

N-am rezistat prea mult la aceasta tampenie de film prost filmata & prost jucata. O prima duda pe ziua de azi.

Cea de-a doua duda a zilei a fost un film de la care aveam asteptari datorita subiectului si afisului care m-au atras:

Off Beat (Elvetia 2011, r. Jan Gassmann, 1h 35 min).
Un film care mi-a trezit interesul pentru ca trata lumea hip-hop-ului german. Povestea unui tanar, Lukas ce afiseaza o atitudine indiferenta si care canta in diverse locuri despre situatia lui. Cultiva cannabis in locuinta sa alaturi de producatorul sau Mischa.

El va ajunge sa se lupte muzical cu fratele sau Sami pentru a dovedi care este mai bun in domeniul muzical.

Filmul se vrea o copie proasta a celui cu Eminem, 8 Mile. Din pacate, datorita orei tarzii si filmarilor nu tocmai bune, am renuntat la a mai sta pana la final, plecand dezamagit de la el.

Jodaeiye Nader az Simin / Nader and Simin, a Separation (Iran 2011, r. Asghar Farhadi, 2h 03 min)
Noul film al lui Asghar Farhadi (care a castigat Ursul de Argint in 2009 pentru drama About Elly) revine la Berlinala cu o noua drama bine primita de critici.

Filmul este povestea lui Simin care vrea sa plece din Iran impreuna cu sotul Nader si fiica lor. Dar Nader nu este de acord cu plecarea din cauza tatalui lui bolnav de Alzheimer de care trebuie sa aiba grija.

Simin se muta din nou la parinti, in timp ce fiica lor ramane cu tatal. Pentru ca nu va face fata volumului mare de munca, Nader va angaja o femeie care sa aiba grija de tatal lui cand el este plecat la munca. Lucrurile se complica foarte rapid, iar Nader ajunge sa fie atras intr-o situatie pe care n-o poate controla..

Ca si About Elly si prezentul film se concentreaza pe viata de zi cu zi a oamenilor obisnuiti din Iran. Chiar daca unele situatii sunt universal valabile, exista insa cateva aspecte care tin de religia si obiceiurile oamenilor de acolo ce nu pot fi intelese de europeni.

Filmul a fost indelung aplaudat la Berlinala chiar de la finalul proiectiei de presa si a primit cronici foarte bune si punctaj maxim din partea jurnalistilor de la Screen International. Este posibil ca Asghar Farhadi sa nu plece cu mana goala nici in acest an de la Berlin…

Schlafkrankheit / Speeping Sickness (Franta / Germania / Olanda 2011, r. Ulrich Kohler, 1h 31 min.)
Filmul spune povestea lui Ebbo si a sotiei lui Vera, care de mai bine de 20 de ani au trait in Africa unde Ebbo se ocupa de un proiect pentru a combate insomnia. El este complet absorbit de munca lui. Dar sotia lui se simte din ce in ce mai pierduta in Cameroon.

Sufera de pe urma despartirii de fata lor ce invata in Germania si sta la un internat. Cand soseste timpul sa se intoarca in Germania, Ebbo are de ales: sa renunte la Africa, sau la femeia pe care o iubeste.

Aici de termina practic prima parte a filmului, si incepe de a doua… La cativa ani distanta de cele petrecute mai sus (nu se stie exact cati ani au trecut), un doctor francez calatoreste la Cameroon. Aici il intalneste pe Eboo, acum un suflet pierdut…

Din pacate, de la jumatate inspre final, filmul o ia razna… unde mai pui ca se termina si in coada de peste (sau de Hipoptam, ca apare unul la final…). 

Pacat, o prima dezamagire anul asta la Berlinala… Am retinut insa o gluma spusa in film la care s-a amuzat toata sala. Un dialog intre doctorul afro-american si doi europeni, barbat si femeie:

Femeia: “Colegul meu era curios sa te intrebe ceva… daca este adevarat ca negii au penisul mare”.
Doctorul afro-american: “Este adevarat. Numai ca de cand am venit in Europa, mancam mult ca voi si a inceput sa ni se scurteze”…

Al doilea film vazut astazi, mi-a placut cel mai mult din ce am vazut pana acum. Inainte de proiectie m-am intalnit si cu buna noastra prietena CineFana Maria Dicieanu, venita la Berlinale din partea Nisi Masa.

Almanya – Willkomen in Deutschland / Almanya – Welcome in  Germany (Germania / Turcia 2011, r. Yasemin Samdereli, 1h 37 min).
O comedie spumoasa, Almanya spune povestea lui Huseyin Yilmaz si a familei lui care a sosit din Turcia in Germania in 1960 ca muncitori emigranti.

Multi ani dupa, Germania a devenit casa lor. Numai ca intr-o zi, bunicul Huseyin anunta familia ca a cumparat o casa in Anatolia, orasul natal si doreste sa se intoarca acolo impreuna cu intreaga familie.

Aceasta decizie marcheaza inceputul unei calatorii presarata de amintiri, certuri si impacari, intr-un film ce a starnit ropote de aplauze aici la Berlinala. Pacat ca este prezentat in afara competitiei oficiale…

Fiind un film de debut, performanta si succesul lui la presa de specialitate este cu atat mai mare. Regizoarea Yasemin Samdereli si sora sa, Nesrin Samdereli (impreuna autoare ale scenariului) spun povestea unei familii care se intinde de-a lungul a trei generatii. Surorile reusesc sa pastreze intotdeauna limita dintre tristete si bucurie, lacrimi si zambete.

Absolut minunat, Almanya este un film pe care cu siguranta o sa-l cumpar pentru a-l avea in colectia personala.

La conferinta de presa am reusit sa iau cate un autograf de la cele doua surori care ne-au binedispus azi cu filmul lor (foto mai jos).

Dupa vizionare chiar ii spuneam Mariei Dicieanu ca acesta e genul de film care iti aduce aminte de ce te simti bine la astfel de festivaluri de film: pentru ca vezi pelicule deosebite. Iar astazi dupa vizionarea acestuia aveam bateriile incarcate la maxim de imi venea sa imbratisez lumea pe strada de bucurie! That’s a film worth watching it!

Scenarista si regizoarea filmului, Yasemin Samdereli si sora sa Nesrin Samdereli.

Autografele celor doua surori acordate mie dupa conferinta de presa de ieri.