Daca primul dezvolta timid “inceputul”, la baza caruia statuse – de fapt si de drept – Robert Wiene cu Das Kabinett des Doktor Caligari (1919), intr-o decada ce apartinea lui Tod Browning si James Whale – ceea ce l-a facut sa treaca aproape neobservat –, filmul lui Tourneur se impune rapid ca o alternativa la horror-urile cu vampiri si mumii.

Das Kabinett des Doktor Caligari.

Film de o bizarerie remarcabila, intr-o imbinare de folclor caraibian, curiozitate si o persistenta atmosfera de supranatural – conturata ca fiind insasi cultura bastinasilor din Indiile de Vest ale acelei perioade – , I Walked with a Zombie se diferentiaza de tot ceea ce se vazuse in horror pana atunci.

Mai tarziu, in 1966, productia Hammer Plague of the Zombies “muta” zombie in Anglia.

Insa doi ani mai tarziu, Night of the Living Dead, al lui George A. Romero, va avea sa fie primul film cu zombie ce va schimba radical perceptiile traditionale vizavi de background-ul povestilor spuse pana in acel moment.

Evocandu-i ca pe niste armate intr-o perpetua ofensiva, Romero “distruge” valoriile individualismului traditional american, familia si eroul, in timp ce birocratii vor fi alesi sa supravietuiesca. Filmul va deveni o trilogie: Dawn of the Dead si Day of the Dead vor urma in 1978, respectiv 1985.

Pana in 1980, mai ales datorita primelor doua filme ale lui Romero, devenise evident ca excesul revoltelor si decadenta valorilor umane – subversiva si adesea cenzurata – erau incompatibile cu cinema-ul mainstream.

Cu toate acestea, in ciuda sensului metaforic pe care il reprezentau zombie, o serie de filme in care mortii se ridica din nou (ca rezultat al radiatiilor atomice, experimentelor stiintifice si epidemiilor virale), au continuat sa fie realizate.

Aceste filme erau populare mai ales in Italia, unde Zombie / Gli ultimie zombi (1979), realizat de Lucio Fulci – in buna credinta a genului local, giallo – devine aproape instantaneu un clasic.

Dupa aceasta prima resuscitare a genului, din ‘60 pana in ‘70, zombie vor fi curand o tinta favorita a realizatorilor de gen.

Sam Raimi realizeaza legendarul The Evil Dead in 1981 – “eperienta definitiva a ororii”, cum se autodefineste opera pe genericul final, combina sangerosul giallo italian cu umor juvenil si suprarealism, intr-o regie in care imaginile se succed cu rapiditate aproape exclusiv din perspectiva personajelor.

Il urmeaza, in 1992, stomac-turning-ul Braindead, al lui Peter Jackson.

In 2002, filmele cu zombie experimenteaza cea de-a doua resuscitare datorita lui Paul W. S. Anderson si a filmului sau Resident Evil (adaptare a jocului video omonim), dar si a lui Uwe Boll, cu House of the Dead.

In 28 Days Later, al lui Danny Boyle, mortii vii se elibereaza de somnambulism si continut metaforic, urmarindu-si, de asta data, victimele cu viteza maxima.

Tot in acelasi an, amuzat teribil de o piesa de teatru scrisa de George S. Haufman si Edna Ferber (structurata asemanator Grand Hotel-ului), producatorului ii incolteste in cap ideea ca poate face un film mult mai maret, mult mai grandios, in care starurile acelei vremi sa se desfete in toata splendoarea lor satirizand mai necrutator burghezia si life- style-ul aristocrat, dar si sa-si umple din nou, fireste, buzunarele!

Desi regizase vreo noua filme, in 1933, George Cukor nu ajunsese la acea maturitate sentimentala extraordinar evocata filmic si pentru care avea sa fie cunoscut. Inainte de consacratele sale capodopere Dama cu camelii, Poveste din Philadelphia, Coasta lui Adam sau S-a nascut o stea, obscurul – pe atunci – G. Cukor a acceptat propunerile insistente ale lui Selznick de a regiza filmul Cina de la ora 8 / Dinner at Eight.

Grabit de “tiranicul” Selznick, ce-si dorea cat mai repede filmul facut, Cukor nu apuca nici de data asta sa-si demonstreze maiestria in stilizarea si incadrarea perfecta (in ecran) a scenelor de dragoste, cateodata in tot melodramatismul lor, dar este absolvit de inspirarea filmului dintr-o piesa de teatru in care prima dialogul si prezenta unor staruri de notorietate in locul oricaror “exercitii” regizorale pe care Cukor era dispus sa le incerce – asa cum avea sa declare pe la mijlocul anilor 1940, ingrosand numarul cineastilor americani nemultumiti de egoismul lui Selznick.

Asadar, respectand proportii regizorale conventionale, Cukor regizeaza in 1933 Cina de la ora 8: o satira desavarsita si nemiloasa la adresa “inaltei societati” (Preston Sturges si Billy Wilder o fac si ei mai tarziu, punand cenzorii pe jar) si o nevoie satisfacuta de falsa invidie si glamour care incerca publicul afectat de Marea Recensiune, atunci in plin apogeu.

Cu actori de prima mana care descindeau din teatru si film mut dar si staruri de cinema, de notorietate, ce incepusera sa dea tonul star-power-ului de astazi, filmul nu surprinde numai un fragment din viata aristocratiei americane a anilor ‘30 adunata sub pretextul unei cine, dar evita istet (merit al motajului impecabil) impartirea, aproape fireasca in acte, “mostenire” impusa si astazi in aproape orice ecranizare fidela a unei piese de teatru.

Comicul de situatie si umorul verbal se prolifereaza prin dialoguri foarte bine scrise iar naratiunii simple, ce incearca si reuseste sa ne prezinte personajele ca pe un grup compact (chiar daca ne sunt prezentati separat mai bine de trei sferturi din film), li se adauga exceptionale interpretari ale actorilor – toti, pana la unul; Marie Dressler (C. Vance, o fosta actrita cam sarcastica, ironica cu sine dar si de o energie indoielnica), Billie Burke, (M. Jordan, mereu euforica in organizarea mult asteptateai cine), Wallace Beery (D. Packard, un bogatas parvenit si profitor, fost miner, actual incornorat), magnetica Jean Harlow (o lenesa ce incornoreaza, santajeaza si viseaza la cercuri sociale mai inalte) si John Barrymore (L. Renault, un fost actual mare actor luptandu-se cu o tinerete glorioasa apusa, umbrit doar de tablourile cu propriul sau profil si de sticlele de bautura), sunt doar cativa dintre actorii care fac in Cina de la ora 8, probabil, cele mai bune roluri ale vietii lor.

Aceasta comedie superba, sugestiva si incisiva, reprezinta una dintre succesele cinematografiei sonore de inceput in care se vorbeste (intamplator?) si despre revenirea in teatru a actorilor si salariile lor pe cand jucau in filmul mut.

Prin ridiculizarea agresiva a snobismului si infatuarii, Cina de la ora 8 este un film vesnic actual si nu un vestigiu al unei epoci apuse, castigandu-si astfel un binemeritat loc in istoria cinematografiei cel putin inca sapte decenii, mult dupa ce majoritatea comediilor comerciale vor fi disparut.