You are here
Home > Featured > Umilinta: Interviu exclusiv cu Catalin Apostol

Umilinta: Interviu exclusiv cu Catalin Apostol

Catalin Apostol este realizator la Directia Emisiuni Speciale din TVR (Dincolo de harta si reporter-special la revista Formula As.

Printre premiile obtinute pana acum se numara: Premiul pentru reportaj TV – Premiile Clubului Roman de Presa, pentru documentarul Valea Jiului, o istorie in ruina (2006), Premiul pentru cel mai bun documentar – Festivalul International CineMaiubit, pentru documentarul Cuibul de cuci (2003) sau Premiul APTR pentru reportaj, Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), pentru reportajul Foame si pedeapsa (2002).

Cu lung metrajul de debut Umilinta, Catalin a fost selectionat la Festivalul International de Film de la Cairo.

Iata mai jos un interviu exclusiv cu Catalin Apostol acordat cu prilejul premierei filmului Umilinta.

Emanuel Lazarescu: Stiu ca filmul este bazat pe un fapt real. Cum ti-a venit ideea realizarii lui?
Catalin Apostol:
Totul a pornit de la un moment de ciuda, de furie si de mila. S-a intamplat intr-o seara cand am deschis televizorul si am vazut un reportaj care evoca povestea unui taran batjocorit de consatenii lui. Candva, omorase dintr-o greseala absurda un copil si din momentul acela viata lui a devenit un cosmar. Subiectul in sine poate parea un fapt divers si chiar asa a si fost prezentat in respectivul reportaj. Si totusi, pe mine povestea asta m-a tulburat foarte tare. Atunci m-am apucat sa scriu eu o poveste pornind de la acest “caz”. La inceput a fost mai mult o proza. Asadar, un om omorase un copil si pentru asta avea sa plateasca tot restul vietii zeflemeaua si batjocura satului. Accepta toate astea ca pe o ispasire. De fapt, “umilinta” lui nu era injosirea in fata acestor oameni, ci mai degraba smerenia cu care isi accepta conditia asta, asa cum am spus, ca pe o ispasire. Pana la urma am transformat povestea intr-un scenariu. Mai tarziu, descoperind din intamplare ca HBO organizeaza un concurs national de scenarii, m-am gandit sa-l trimit. Dupa cateva luni, m-am trezit cu un email in care eram anuntat ca sunt printre cei trei finalisti la categoria “scenariu de lung metraj”. Asa a inceput toata aventura.

Emanuel: Cum ai ales actorii?
Catalin: N-a fost deloc greu. Pentru “Pacoste” al meu, acest Ion “intors” parca in oglinda din Blestemul pamantului, blestemul iubirii, am zis ca nu poate fi altul mai bun decat acelasi Serban Ionescu. Apoi, tin minte ca i-am dat scenariul lui Costel Cascaval si i-am zis ca dupa ce il citeste sa-mi ghiceasca rolul pe care vreau sa i-l dau. L-a citit si mi-a zis ca ar putea fi politistul, sau chiar Pacoste. Ca e in stare sa joace orice, la fel de bine. Si sunt sigur ca avea dreptate. Totusi, dupa un personaj atat de rebel precum Mitu din Terminus Paradis, am zis ca numai el poate sa joace atat de bine rolul lui Costel, acest “sindicalist” al satului, recalcitrant si justitiar pana la sacrificiu. La fel, pentru un personaj precum politistul corupt, Valentin Teodosiu isi aratase valoarea in multe alte roluri oarecum asemanatoare. Asadar, m-am bazat pe ceea ce stiam. N-am vrut sa risc, e totusi un film de debut. Mai greu a fost pentru celelalte roluri, sa zicem asa, de culoare. A fost un casting destul de dur, probabil ca pentru unii nu am fost prea simpatic. Cert e ca toti actorii au aderat imediat la proiectul asta cu un entuziasm care m-a coplesit. 

Emanuel: Unde ati filmat?
Catalin: Pot sa spun ca atunci cand am scris scenariul parca am visat locul ala. Era identic cu cel din povestea mea. Iar “ghidul” meu a fost Mihnea Tautu, un scenograf de exceptie, care m-a sunat imediat dupa ce a citit scenariu si mi-a zis: “Gata, stiu locul. Maine mergem sa-l vezi.” Am mers acolo, in comuna Sarulesti, in mijlocul Baraganului, si nu mi-a venit sa cred. Undeva, parca la capatul lumii, era un catun, Pârlita. In jurul lui numai lacuri, totul arata ca o insula arsa de soare. De fapt, fusese candva un sat mai mare pe care insa Ceausescu il inundase. Biserica era in ruina, exact asa cum am descris-o in scenariul meu. Icoanele erau la fel de sterse, chipurile sfintilor la fel de schimonosite. A fost ca un déja-vú. Apoi, in timpul filmarilor, intrand usor in atmosfera locului, am descoperit si alte coincidente stranii. Si acolo exista un “nebun” al satului, ajuns in situatia asta dupa ce asistase in copilarie la violul mamei sale. Mai era si betivul satului, cazut in patima alcoolului dupa ce omorase intr-un accident rutier un copil. Si acolo era o carciuma unde cei doi erau mereu tinta batjocurii celorlalti clienti care zaceau acolo toata ziua si flecareau. La un moment dat, am fost chiar usor descumpanit. Imi venea mereu in minte vorba aia cu viata care bate filmul. Pentru ca acolo erau, intr-adevar, niste povesti greu de inchipuit. Asa ca i-as invita pe cei care ar spune ca povestea mea ar fi ireal de dura, de cenusie, sa mearga in satul ala, sa caste bine ochii si sa traga bine cu urechea.

Emanuel: Care a fost cea mai mare provocare la acest proiect?
Catalin:
Cea mai mare provocare a fost vremea. Sa filmam povestea unui sat amenintat de inundatii pe o vreme caniculara. 40 de zile la rand n-am avut nici cel mai mic nor pe cer. Iar in scenariu tot timpul apareau nori negri si amenintatori ca niste balauri. A fost o provocare pentru intreaga echipa, dar mai ales pentru mine si Marian Stanciu, operator cu o grea experienta. Am hotarat deci sa filmam mai intai secventele de interior si cele de noapte. Din cand in cand, spre amurg, mai “furam” cateva cadre mai “stranse”. Tot timpul trebuia sa stropim bine cu apa, sa facem baltoci, noroi, si-apoi sa filmam repede, pentru ca altminteri, la arsita care era, toate astea se uscau nemaidecat. Pentru cadrele “largi” insa, n-am avut incotro. Impreuna cu producatorul, am hotarat sa oprim filmarile si sa tinem legatura cu cei de la INMH, care urmau sa ne anunte cand vom avea o serie de cateva zile cu nori. Abia dupa vreo doua luni am avut parte de zilele astea.

Emanuel: De ce ai ales acest subiect pentru debutul tau in lung metraj?
Catalin: Cand am scris scenariul, nici nu visam ca el sa devina vreodata un film. De fapt, asa cum am spus, a fost vorba mai intai de o proza. Pornind de la un subiect de fapt divers, am inceput sa construiesc o lume. Mi-a fost atat de mila de omul ala batjocorit din reportaj, incat am vrut parca sa-l razbun. Si m-am pornit pe scris asa, dintr-o mila pur crestina. N-am vrut sa-l jelesc, ci dimpotriva, sa-l salvez, sa-l inalt. Si am tot scris, alunecand usor cu totul in povestea asta, fara sa mai stiu exact ce-i cu mine. M-am trezit dupa vreo doua zile si doua nopti cu vreo 30 de file scrise. Mai tarziu, recitind povestea, am descoperit ca din mila mea cea crestina am transformat un biet taran batut de soarta, dispretuit de toata lumea, intr-un adevarat ascet, unic supravietuitor al unei lumi pustiite de-atata neputinta si faradelege. Pentru el, toti ceilalti “consateni” erau doar niste umbre, nici nu existau, iar dispretul, zeflemeaua sau batjocura lor era ca o calda mangaiere in comparatie cu chinul amintirii si al pacatului pe care-l avea el de platit. In rest, nimic nu-l mai atingea, nu-l injosea, iar “umilinta” lui era de fapt smerenie. Dealtfel, titlul ales de mine are tocmai aceasta semnificatie care apare si in DEX. In engleza, filmul se numeste Meekness, ceea ce inseamna “blandete”, “sfiiciune”. Unii s-au grabit poate sa vada in acest personaj un fel de nebun al satului, un autist cu mintea zdruncinata de trauma accidentului. Nici vorba de asa ceva. El se intoarce cu totul spre Dumnezeu, izolandu-se intr-o asceza totala in clopotnita fara clopot a bisericii parasite. Mutenia lui nu e o infirmitate, ci un fel de penitenta. Singurele lui cuvinte sunt rostite in cele doua momente cheie ale povestii, cand parca Dumnezeu i-ar fi pus la grea incercare credinta, “lovindu-l” crancen, ca in povestea lui Iov din Vechiul Testament. “Ce mi-ai facut, Doamne?” si “Doamne, de ce?”, atata spune. E vorba de disperare si neputina de a intelege ce i se intampla, si nicidecum de vreo indoiala sau dezicere a credintei.
Urmeaza apoi desprinderea din lumea asta si drumul lui poate catre Judecata de dincolo, in urma ramanand potopul care purifica si lasa prilejul unui nou inceput. De aceea, dar si din alte motive, in viziunea mea, povestea asta are in primul rand o dimensiune crestina, si-abia pe urma una sociala sau de alta natura. Asta a fost intentia mea. Iar muzica lui Vlad Stoicescu e una din marturiile acestei dimensiuni. Pentru ca ea nu este doar un “element” auxiliar ori unul tautologic, un fond sonor sau un “accent”. Ea vine parca din alta parte, din afara lumii, insotind povestea si dandu-i o aura care o inalta. In fine, asa cum am spus, am ajuns sa fac povestea asta incercand sa salvez un personaj de la batjocura consatenilor. Recunosc, pentru un film de debut, nu a fost deloc usor sa construiesc o lume ca asta, sa o slefuiesc, sa-i echilibrez proportiile pentru ca, in cele din urma oamenii sa priceapa mesajul. Dar tocmai provocarea asta m-a indemnat sa ma inham la un asemenea proiect. Si, cred eu, am reusit, de vreme ce oameni de elita din cultura romaneasca m-au onorat cu aprecieri superlative si sute de oameni la proiectiile din Cairo sau din tara au fost vizibil marcati de povestea mea.

Emanuel: Ce proiecte de viitor ai?
Catalin:
Lucrez la un nou proiect de lung metraj, un scenariu care porneste tot de la o intamplare reala. Intalnesc tot felul de asemenea povesti, sunt autor de documentare si de reportaje la TVR si revista Formula As. Ceea ce vad umbland prin tara este uluitor. Aproape fiecare loc are ceva special, o poveste halucinanta sau un personaj legendar. E clar ca toate experientele astea ma ajuta, atat la aflarea unor posibile subiecte, cat si la expunerea lor intr-o forma cat mai autentica. Romania e plina de povesti. Totul e sa le observi si-apoi sa stii cum sa le dezvolti pentru a nu ramane doar niste imitatii gaunoase ale realitatii. Nu sunt deloc un adept al “senzationalului”. Umilinta este o drama, dar nu am vrut sa fie asa pentru a stoarce lacrimi. Dealtfel, cei mai multi dintre spectatori mi-au spus chiar ca povestea asta are darul de a te face, dimpotriva, sa fii mai bun. Chiar Dan Puric a declarat in deschiderea de la premiera, ca filmul asta, Umilinta, in mod paradoxal, nu umileste poporul roman, ci il inalta. Eu nu-mi permit sa-mi bat joc de suferinta oamenilor, sa ma “folosesc” de ea pentru a nauci spectatorul. Trebuie sa ai o anumita empatie si o tandrete atunci cand vrei sa spui asemenea povesti. Numai asa poti sa transmiti ceva, un mesaj, o stare, o emotie. Asta cred eu ca lipseste la unele filme din ultimii ani. Sunt sumbre dar nu transmit absolut nimic. De-aici si reflexul de azi al spectatorului de a refuza sa mai vada film romanesc. Si totusi, eu o sa raman consecvent aceluiasi stil si in urmatorul proiect. Sunt convins ca romanii au nevoie acum de comedii, ca sa-si mai descreteasca fruntile, dar si de povesti mai triste, insa spuse frumos, ca sa-si mai limpezeasca sufletul si eventual sa fie mai smeriti.  

Emanuel: In final, ai un mesaj pentru cei care viziteaza CineFan.ro?
Catalin:
Mesajul meu ar fi, in primul rand, sa aiba incredere in filmul romanesc. Niciodata n-au fost vremuri atat de bune pentru cinematografia romaneasca. E pacat ca dezgustul pentru politica, programe tv sau forfota strazii sa se extinda fata de tot ce-i romanesc. Asta nu inseamna insa sa isi atenueze spiritul critic. Dimpotriva, as vrea sa ramana la fel de ageri si intransigenti. Iar noi, atunci cand e vorba de observatii de bun simt, sa nu ne suparam si sa tinem cont de ele.

4 thoughts on “Umilinta: Interviu exclusiv cu Catalin Apostol

  1. Deja i-am comunicat opinia mea d-lui Apostol, ea nu reprezinta „crema” criticii, dar, cum sunt un mincator de filme substantiale, nu cred ca este deplasat sa revin. Cu ce? Cu o vaga, foarte vaga apropiere de Ipu, cu o incredibila tristete inoculata de film, cu o foarte respectuoasa privire catre autor (acum aflu ca e film de debut!)si cu o oarecare incredere cafilmul asta i-a dat curaj sa continue. Mi s-ar parea total aiurea sa nu mai caute. Curajul exista, prima piatra a fost pusa, ma gindesc (poate aiurea!) la ce a insemnat racnetul initial al lui Daneliuc, sau Claudiu Bleontz, care se voia anonim in „Concurs”-ul lui Pita, nu?

  2. Un film de exceptie. O poveste trista dar, asa cum spune autorul, te face sa parca ceva mai bun, mai smerit. Acum, dupa ce am citit acest interviu, parca as vrea sa-l mai vad o data. Pacat ca nu prea ruleaza prin oras. Vad pe internet ca ar fi la Muzeul Taranului Roman, dar nu stiu cand. E pacat ca un asa film sa treaca neobservat. E de o sensibilitate cum rar am vazut in filmele romanesti. Felicitari regizorului, actorilor si intregii echipe.

  3. Văd în unele filme româneşti din ultimii ani o peltea de multe ori fără nici un tâlc. A lăsa aparatul să filmeze la nesfârşit bucăţi din realitate nu înseamnă întotdeuna un act artistic atâta timp cât „reproducerea” realităţii nu trece prin filtrul estetic. Neorealismul italian este cel mai bun exemplu. El decupa realitatea brută în formele ei cele mai dureroase, dar totul se lega într-o poveste emoţionantă în care erau respectate criteriile estetice ale unui limbaj cinematografic (imagine, montaj, muzică etc.) Astăzi, când văd un film românesc am senzaţia de multe ori că mă uit pe gaura cheii sau că văd înregistrarea unei camere de supraveghere dintr-un anumit loc. Adică văd nişte întâmplări banale petrecute aproape în timp real. Se pare că moda asta a „homemade”-ului (homevideo) a contaminat şi cinematografia. Ori ea, cinematografia, tocmai asta trebuie să facă, să dea un tâlc unei întâmplări banale şi nu doar s-o arate în forma ei brută. Din păcate, nu am reuşit să văd „Umilinţă”, dar am auzit că e bun, emoţionant. Iar din interviul de mai sus pare să fie adevărat ce-am auzit. Că nu e doar o întâmplare văzută prin gaura cheii. Cel puţin autorul m-a convins. Ca să nu mai zic că la o aşa distribuţie chiar am toate motivele să cred că e un film bun. E pe lista de priorităţi.

Lasă un răspuns

Top