Mai curand o re-ecranizare personalizata a nuvelei lui Charles Portis, decat un remake omonim al filmului lui Henry Hathaway din 1969, True Grit este o creatie tipica fratilor Coen.
Este adevarat ca respectand aproximativ plotul romanului, respectiv al ecranizarii lui Hathaway, filmul aduce in prim plan aceleasi temperamente furtunoase, efuziuni spontane si importanta comunicarii intre generatii (mai putin a implinirii actului justitiar, in sine).
Insa “contaminarea” bascalioasa a genului-western cu umor negru, sarcasm si cinism (asa cum stim ca fratii procedeaza si la abordarea thriller-ului noir si comediei-farsa), chiar si in note mai domoale decat cum ne-au obisnuit, interpretarea lui Jeff Bridges “ce-l joaca – potrivit lui Roger Eber – pe The Dude, nu pe The Duke”, veridicitatea spontaneitatii fizice din anumite momente si minutiozitatea recrearii conditiilor reale ale pionieratului (care includ compartimentele plastice, naturaletea tonurilor in care dialogurile se fac auzite, usoara demitizare a inaltelor tinute morale – ce, desi servesc scopuri nobile si precise, o fac intr-o maniera mai putin conventionala), plaseaza filmul printr-un incapatanat realism istoric, la granita dintre westernul-baladesc si cel revisionist.
Luat, firesc, ca de sine statator, dupa arhetipul “man-hunt”-urilor (altminteri, western ori ba), epicentrul filmului il constituie tanara Mattie Ross (Hailee Steinfeld), al carui tata fusese ucis pentru doua monede de aur si un cal de Tom Chaney (Josh Brolin).
Il angajeaza in scopul capturarii lui (si a spanzurarii de care urma sa aiba parte in acelasi tinut unde tatal sau fusese asasinat) pe seriful Rooster Cogburn (Jeff Bridges), carora li se alatura si politistul texan LeBoeuf (Matt Damon), insa pentru savarsirea unei alte crime comise de Chaney in Texas. Dar totul risca sa fie compromis datorita caracterelor diametral opuse ale urmaritorilor…
Asadar, chiar si in verva aplicarii unui cinema al spatiilor ample – care nu incetineste cursul naratiunii, conform obligatoriei lentori, ci favorizeaza dialogul – ce contribuie decisiv la grandoarea secventelor (imaginea Roger Deakins) si al perspectivei singulare din care ne este prezentat firul evenimentelor, in cele din urma, caracterologia desavarseste exemplar amploare epica.
Intr-o cheie omagiala mai mult decat intr-una pesimist-sentimentaloida, franchetea finalului din actul trei poate fi privita si ca un leit-motiv al unei pledoarii pentru gen si influente, ce aminteste (si se refera!) fix de perioada Wild West Show-urilor (1894-1905), unde W. K. L. Dickson facea subiectul “intalnirii mitologiei western cu un mijloc de expresie cinematografic”.
