You are here
Home > Featured > The King’s Speech: O „victima” fericita a propriei naivitati

The King’s Speech: O „victima” fericita a propriei naivitati

Asa cum titlul sugereaza, The King’s Speech are un singur tel: glorificarea mesajului radiofonic rostit de regele Marii Britanii, George al VI-lea, – prilej cu care Anglia declara razboi Germaniei naziste – si, implicit, evocarea amanuntita a istoriei “de buzunar” din spatele acestui eveniment socio-politic – a vindecarii unei forme acute de balbism (cu care regele se confruntase inca din copilarie), prin metode neortodoxe, aplicate de un logoped carismatic. 

In slujba acestui obiectiv, probabil singular in istoria cinematografiei (in masura in care intreaga naratiune, fie ca se bazeaza pe fapte reale fie ca este pura fictiune, serveste un definitoriu monolog), care, ce-i drept, functioneaza (ironia grava a imprejurarilor in care regele si terapeutul se vor cunoaste, se va transforma treptat intr-o prietenie pe viata), regizorul Tom Hooper si scenaristul David Seidler realizeaza intr-o estetica caricaturala o tragicomedie de o facture istorica minora, vazuta parca din perspective unui jurnal intim (al regelui sau al vindecatorului).

Insa impedimentul asta al vorbirii – in final, sugerat vindecat – de care suferea regele, se contureaza in film pe fundalul unor evenimente majore din istoria monarhala acelei perioade.

Iar felul in care scenariul trateaza aceste compartimente narative fondale, il fac cu atat mai naiv, cu cat aceste “problematici” se vor de maxima importanta si intensitate – de exemplu, se poate lesne constata inutilitatea personajului ce-l interpreteaza pe W. Churchill (considerand ca prim-ministrul a avut un rol esential in sprijinirea incoronarii lui George al VI-lea), ambiguitatea circumstantelor in care Edward al VIII-lea abdica, presiunile pe care le-au exercitat campanile lui Hitler capetelor incoronate, relatia tata-fiu dintre regele George al V-lea si mezin (trasata intr-o singura secventa, aceasta se reduce doar la o povestioara-confesiune, in timpul “terapiei”) etc.

Ba chiar si la nivelul stilisticii regizorale, stridenta vizuala a prezentarii unor momente (in plan contraplan, prim plan, adancimi de camp), in ciuda limpezimii cadrelor, par rezultatul naiv al unei tehnici ce vizeaza, de obicei, evidentierea personajului / personajelor (racursiunile utilizeaza planurile grandagulare prin largirea spatiului gol din spatele personajului, insa aici, printr-o extravaganta de stil al unui exercitiu clasic, chipurile lor, vazute parca printr-un bol de sticla, sunt enorme – chiar si cand camera de filmat favorizeaza fireasca deschidere spre imagine).

The King’s Speech este doar un film mediu, extrem de personal (regizorul si scenaristul au fost atrasi din motive diferite de ecranizarea povestii regelui balbait), cu cel putin doua interpretari notabile din partea duetului Firth & Rush – in buna credinta a scolilor de teatru pe care le-au absolvit – , dar caruia 12 nominalizari la Oscar ii acorda prea mult credit.

In acest sens, filmul este mai degraba o “victima” a unui fericit concurs de imprejurari, propice naivitatii sale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top