You are here
Home > Featured > Interviu cu regizorul Paul Feig: “Mi-a placut intotdeauna comedia si de mic am vrut sa fiu actor.”

Interviu cu regizorul Paul Feig: “Mi-a placut intotdeauna comedia si de mic am vrut sa fiu actor.”

Cu ocazia lansarii pe Blu-ray si DVD in Romania a comediei Bridesmaids / Domnisoare de Onoare, CineFan.ro va prezinta un interviu in exclusivitate pentru DVD cu regizorul Paul Feig.

Multumiri Ruxandrei Enache (Odeon Cineplex) pentru materialele puse la dispozitie.

Filmul asta e demential; care a fost cea mai nostima zi de pe platou pentru tine?
Paul Feig: Au fost atatea. Ziua cu vomitatul – aia a fost o zi foarte nostima, pentru ca nu a fost mult dialog, doar macel. Ne gandeam cum sa nimerim bine culoarea vomei, apoi fetele si-au vazut de comedia lor. A fost o zi distractiva. De asemenea, toata scena din avion mi s-a parut foarte nostima, pentru ca acolo e doar Kristen Wiig fiind dementiala; nu stiam ce o sa faca. Faceam: „Bun, vii, ai niste dialog scris pe care vrem sa-l spui, dar in afara de asta, fa ce vrei.” Din egoism, uneori stiam ca aveam deja scena, dar ii spuneam sa o mai faca o data pentru ca eram curios ce avea sa mai faca. A fost foarte distractiv.

De ce crezi ca Kristen are calitate de protagonista acum?
P.F.: Cel mai greu lucru din lume e sa fii vedeta de film, pentru ca ai o calitate usor indefinibila. E o carisma, o empatie si simpatie foarte greu de cuantificat. E greu sa spui „Asa obtii asta”, dar simt ca sunt in industrie de destul timp ca sa pot aprecia cine are calitatea asta. O simti. E o prezenta naturala care te atrage, dar sunt persoane care sunt asa in viata reala, dar cand le bagi in film, se pierde tot. Si mai e opusul, cand oameni care sunt foarte carismatici in film, nu sunt deloc asa in viata reala, asa ca ramane doar modul in care interactionezi cu camera. Lumea spune „O, camera te adora.” Chiar si fizic as spune ca o camera de filmat da sens fetei unei persoane. Sunt oameni care arata bine in film si cand ii intalnesti, iti spui: „O, nu arata la fel.” E doar magia dintre lentile si structura osoasa a unei persoane. Dar in afara de asta – si Kristen are sigur asta, pentru ca atrage pe ecran atat vizual, cat si fizic – are si un farmec si o vulnerabilitate. E femeia de rand perfecta si cred ca asta reiese in film, „Am impresia ca o cunosc pe persoana asta si-mi place de ea. E cineva cu care vreau sa fiu prieten.” Cum ai asta si apari in scene si oamenii spun „O, imi place de persoana aia, vreau sa fiu prietena ei”, ai reusit. Oamenii sunt atrasi de Kristen, tin cu ea pe ecran.

Hai sa vorbim de Melissa McCarthy. Megan e un personaj uimitor si lumea o sa-l eticheteze probabil ca in rolul lui Zach Galifianakis.
P.F.: Ei, e un rol extravagant si oricine joaca rolul ciudatei e, de obicei, cea care iese in evidenta.

Poti vorbi despre distribuirea ei si ce a adus rolului?
P.F.: Rolul a fost scris nostim, o ciudata care incearca sa se imprieteneasca cu Annie, dar cand a venit Melissa, i-a dat o voce atat de originala pentru ca e o forta a naturii. A creat un personaj – toate elementele erau deja pe pagina – dar ea le-a luat si le-a folosit.

Ea a venit cu ideea costumului?
P.F.:
Nu, dar cu siguranta nu era imbracata ca o fetita. A venit in costumul ala mai androgin, asa ca la inceput ne spuneam „Ce face? Face pe lesbiana? Nu, vorbeste despre barbati.”, iar asta mie mi se pare amuzant. E avida de barbati si asta ma face sa mor de ras, pentru ca e mai mult ca un barbat – doar ca avea sensibilitatea asta: „O, la dracu’, o fac! Stiu ce vreau, asa ca vino incoace.” E ceva nou, nu vezi asta foarte des. E o actrita atat de buna, si la improvizatii, incat aproape ca n-am vrut sa-i scriem glume in plus pentru ca aveam senzatia ca parca ii taiam parul lui Samson. Asa ca in loc sa-i spunem „Zi gluma asta”, ii spuneam „Da-i bataie” si ea o facea si noi ne spuneam: „O, Doamne, e cea mai ciudata si mai haioasa chestie pe care am auzit-o vreodata!” La un moment dat trebuia sa spunem „Hai sa vedem cum gasim o varianta mai scurta.” Dar am fost cat se poate de incantat de cat de grozava era.

In mod contrar, personajul Helen e cineva pe care l-a intalnit toata lumea, cred.
P.F.: Da. N-am stiut cat de universal era personajul Helen pana nu am inceput sa lucrez la asta. Spuneam ca poate ar trebui s-o lasam mai moale si toate femeile faceau: „Nu! Toate cunoastem o femeie ca asta.” Asa ca am acceptat.

E limpede o scorpie, dar vrei sa fie in acelasi timp reala si identificabila, ca la final sa-ti fie mila de ea – a fost greu de realizat asta?
P.F.:
A fost dificil inainte sa distribuim pe cineva pentru ca asta e genul de rol care ori face, ori strica un film pentru mine, scorpia, sau personajul negativ in general, pentru ca au intotdeauna tendinta – numai daca nu e un film cu James Bond, si poate chiar si atunci – sa intre in pielea unui desen animat si stiam ca nu vrem asta pentru ca tot restul avea sa fie atat de real, asa ca nu puteam avea asta la mijloc, ceva ce ati vazut de milioane de ori, scorpia. Asa ca multe femei foarte nostime care erau foarte bune au venit, dar tot nu parea destul de realist, tot parea prea fals. Judd (Apatow – producator), care tocmai terminase supervizarea productiei Get Him To The Greek si inca-l monta a spus: „Uitati-va la ce face Rose Byrne in film”, si a fost foarte nostima.

A fost atat de expansiva in filmul ala, si nu e deloc asa ca persoana.
P.F.:
Exact. O stiam din drame, asa ca mi-am spus: „Uau, daca persoana aia poate face brusc asta, poate face orice. E atat de frumoasa si pare atat de ancorata in realitate, asa ca e perfect.” A infruntat rolul foarte sincer. Daca-l analizezi, nu face nimic extrem de rautacios, dar e atat de perfecta, incat i-ai spune ca Annie: „O, esti prea perfecta. Te urasc!” Apoi se remediaza la sfarsit cu vulnerabilitatea ei. O ador. E cea mai tare.

Foarte mult impact are chipul lui Kristen, iti dai seama ce gandeste.
P.F.:
Si asta ne-a facut sa radem, cand am adus-o pe Rose la o auditie, doar imaginea vizuala a lor impreuna era foarte nostima, pentru ca sunt femei foarte frumoase, dar in moduri diferite. Ne facea mereu sa radem, mai ales ideea de a o imbraca pe Rose intr-o rochie perfecta, machiata si coafata perfect si de a o pune pe Kristen langa ea, in haine mai modeste, ca o fata normala.

Poti vorbi despre cum a fost sa muncesti cu actorii si ce improvizatii au facut? Cate improvizatii s-au facut in film? Trebuie sa fie multe, cum aproape toti actorii sunt de la Groundlings.
P.F.:
Da. E un proces amuzant pentru ca sunt atat de buni, incat doar lasam camera sa mearga. Imi place cand am ceva scris si dupa aia Annie imi lipeste brusc un biletel pe foaie chiar in mijlocul a ceva si e foarte nostim, si introduc asta in scenariu pentru ca asta ii da energia naturala, viata.

Chiar ca pare asa cum vorbesc prietenele. In prima scena dintre Kristen si Maya, iti spui: „Astea sunt doua fete care se cunosc, isi pot vorbi mai necizelat” – dar fetele chiar asa vorbesc, de fapt.
P.F.: Da. Kristen si Maya chiar sunt prietene si pentru scena aia, am filmat 4-5 ore cu camera mergand non-stop. Ziceam „Vorbiti despre sex” si improvizau, vorbeau ca prietene, e o conversatie reala. Imi place scena aia atat de mult si spune atat de mult. In mod normal, pentru o astfel de scena, trebuie sa stabilesti ca sunt prietene, de genul: „Noi doua suntem prietene de 20 de ani. Mai stii cand am facut asta?”, dar noi nu am avut nevoie de asa ceva pentru ca interactiunea lor e atat de sincera, incat iti spui: „Bine, sunt prietene, imi plac” si esti la bord.

Mai e si felul in care Helen vorbeste cu Annie intr-un mod pasiv-agresiv ciudat, in timp ce Judd spune ca barbatii s-ar spurca pe fata. Vorbesc femeile si barbatii diferit?
P.F.: Barbatii nu sunt atat de subtili. E un mod diferit de exprimare. Cred ca de-asta imi place sa regizez femei pentru ca eu sunt exact invers: nu am conflicte cu prietenii. De fapt, ma inteleg mai bine cu femeile. Sunt gelos pe barbatii care-si pot suna prietenii pentru ceva. Ma simt mult mai confortabil in lumea voastra. Hai sa fim toti pasiv-agresivi impreuna.

De ce crezi asta?
P.F.: Nu stiu. Am fost singur la parinti.

De ce te-ar face asta sa intelegi femeile mai bine?
P.F.:
Am avut doar prietene cat am crescut. Am crescut langa o familie cu 8 copii, 6 dintre ei erau fete, toate cam de varsta mea, asa ca erau toate prietenele mele cele mai bune. Baietii sunt prea agresivi. Niciodata nu mi-au placut bataile cu pumnii, strigam „Opriti-va” si fugeam la fete si le spuneam: „Slava Domnului! Hai sa nu stam de vorba aici.”

Deci esti opusul lui Judd? El a spus ca are un umor masculin si e un tip direct.
P.F.:
Da, ne completam. De-asta cred ca lucram atat de bine impreuna, pentru ca ne completam personalitatile si totusi avem un simt al umorului similar si o abordare foarte similara a lumii.

Ce altceva a mai adus Judd pe platou?
P.F.: O, totul. Judd e coordonatorul perfect. Creeaza asa un nivel de protectie, ca sa nu fim inundati de notite din afara. E foarte usor ca studioul sa te bombardeze cu notitele lor, care sunt deseori foarte bune – sunt mereu prin preajma si sunt foarte respectuosi. Judd le da increderea asta si pe buna dreptate, pentru ca e in stare sa vada o problema si s-o prezinte foarte clar si succint, astfel incat ne permite tuturor sa spunem: „O, stim ce e asta” sau „Hai sa vedem cum facem asta”. Pune la incercare ideile noastre si iese intotdeauna ceva mai bazat. Foarte rar se intampla sa rescrii ceva care sa fie mai putin bun, de obicei e intotdeauna mai bun, dar stii intotdeauna ca ai si varianta de dinainte, daca o dai in bara, asa ca asta imi place foarte mult.

Dar asta poate fi greu pentru unii scenaristi.
P.F.:
Cand m-am apucat prima oara de Freaks And Geeks, eram un scenarist amator – nu mai produsesem nimic – si eram foarte atent la cuvintele mele si la scenariu, spuneam mereu „Nu te atinge de aia”, dar Judd zicea „Uite, hai sa fim duri cu el; daca o dam in bara, revenim la scenariu Exista. E facut. Ce e rau daca incercam sa-l facem praf?” Am facut asta si am vazut, in cele din urma ca avea dreptate. Devenea tot timpul mai bun, cand oamenii isi aduceau contributia, oameni in care ai incredere, asa ca atata timp cat ai oameni de incredere, atunci poti face cea mai buna munca. Am incredere desavarsita in Judd pentru ca are instincte foarte bune, nu numai pentru naratie, ci si ca simt comercial; e cunoscator. „Iata de ce are nevoie un film ca sa placa la public, ca sa atraga publicul si ca studioul sa fie fericit.” Astea-s cunostinte nepretuite. Asa ca a navigat corabia si a fost mereu prezent la sedintele mele de re-scriere, conducandu-i spre anumite puncte, direct la subiect „Iata de ce avem nevoie, iata ce urmarim” si a depus atata munca fundamentala, incat aproape ca n-a prea fost nevoit sa vina pe platou pentru ca eram toti pregatiti, dar ma suna mai in fiecare dimineata si spunea: „Uite ce cred… ai grija sa scoti momentele astea din scena asta” sau „Uite despre ce cred ca e scena asta.” Pentru scenele mai ample, venea doar ca sa-si dea cu parerea, dar imi place, imi place sa-l am prin preajma.

Imi poti spune mai multe despre cum ai inceput in industria asta? N-ai facut stand-up comedy?
P.F.:
Sigur. Sunt din Michigan. Mi-a placut intotdeauna comedia si de cand eram mic, am vrut sa fiu actor. Cand aveam 15 ani, am inceput sa fac stand-up comedy si am continuat intotdeauna asta, apoi m-am dus la scoala de film din USC,  apoi am lucrat un pic in industrie citind senarii pentru Michael Phillips, care era un producator faimos – a facut Taxi Driver, The Sting si toate filmele alea – dar apoi am vrut sa ma intorc la stand-up, asa ca am lasat slujba aia. Am castigat multi bani la o emisiune de jocuri, The $25,000 Pyramid Game, care mi-a permis sa-mi las slujba.

Am citit asta, dar cum ai reusit sa castigi 29.000 de dolari?
P.F.: Eram dornic de succes! Aveau runde cu bonusuri. Dar dupa aia am luat banii aia si m-am apucat full-time de stand-up comedy. Eram un actor de comedie activ si-mi castigam painea din asta si acolo am intalnit multi oameni, inclusiv pe Judd: toti faceam stand-up. Am ramas mereu prieteni. Apoi mi-a mers binisor ca actor 15 ani, dar in acelasi timp scriam mereu pentru emisiunile in care apaream si scriam mereu scenarii. Vroiam sa fiu Woody Allen, asa ca scopul meu era sa scriu propriile filme in care sa joc. Am facut unul, Life Sold Separately care a fost un film independent cu buget mic care n-a avut mare succes. Mi-a placut si eu si Judd am tinut mereu legatura, asa ca l-am invitat la premiera – era un film de 30.000 de dolari – si lui i-a placut si a zis „Hei, am un contract la Dreamworks TV acum, asa ca daca ai vreodata o idee pentru o emisiune TV, spune-mi-o si poate il facem.” Asa ca dupa un an de incercari de a-mi introduce filmul la festivaluri si de a-l vinde, care a fost un moment prost din viata mea, am scris scenariul pentru Freaks And Geeks in timp ce eram in turneu cu filmul si i l-am trimis lui Judd. Lui i-a placut si a spus ca vrea sa-l faca si totul s-a schimbat dupa aceea, pentru ca asta mi-a permis sa ma opresc. Nu mai jucam si m-am hotarat sa trec in spatele camerei full-time si a fost sigur cea mai buna decizie pe care am facut-o vreodata.

Freaks And Geeks a fost uimitor. Trebuie sa fi fost foarte suparat cand s-a anulat. Toata lumea a fost.
P.F.:
Da, a fost foarte trist. A fost o emisiune foarte greu de facut pentru ca am muncit din greu la ea si am tratat fiecare episod ca pe un film mic, asa ca o parte a fost pur si simplu epuizanta. Cand s-a anulat, ne-am cam spus „Slava, Domnului!”. Dar dupa aceea a fost foarte suparator pentru ca-mi placeau mult personajele si actorii aia. Grozav e ca au ajuns toti celebri, asa ca nu am remuscari de genul „La naiba, le-am distrus viata.” Nu, sunt toti supervedete. Mie imi merge mai prost decat lor! Incerc sa-i ajung din urma, de fapt.

Iti e dor de stand-up, sa auzi rasete cand spui o gluma? Mi s-ar fi parut extrem de palpitant. Iti e dor de asta, de-asta vrei sa lucrezi cu comedieni?
P.F.: Da. O, da, imi place comedia. Imi place sa rad. Iti e dor de reactia aia instantanee, dar e mai usor pentru mine sa fiu regizor pentru ca sunt publicul acum si stiu cand rad. Greu pentru ei e ca ei o fac si nu stiu daca sunt buni sau nu. Abia cand se trage dubla si izbucnesc in ras sau echipa incepe sa rada imi spun ca a mers. Dar uneori dubla e atat de lunga, incat se termina si pana sunt gata, nu mai radem pentru ca partea comica s-a terminat, asa ca pentru mine, care am fost actor, ca regizor, stiu cat de mult inseamna sa incurajezi pe cineva si sa spui: „A fost grozav” sau sa le spui ce avem. Multi dintre regizorii cu care lucram strigau „Taiati!” si nimeni nu spunea nimic si te-ai intreba „Am fost jalnic?”, atat de nesigur eram. Cand ii vedeam pe monitor vorbind, credeam mereu ca spun „Putem scapa de el? Putem face rost de altcineva? Nu merge, trebuie sa scapam de el.” Asa ca uneori supra-compensez cu actori. Ma duc mereu la ei si le dau atata feedback, dar e important. Cred ca e un mare avantaj pentru un regizor sa fi fost actor sau sa stie prin ce au trecut, pentru ca trebuie sa creezi un mediu in care pot juca. Am lucrat cu niste regizori care ma faceau sa ma simt atat de inconfortabil, incat nu puteam juca pentru ca ma simteam foarte intimidat.

Toata echipa din filmul asta a spus ca le-ai dat incredere si sprijin pe platou.
P.F.:
Frumos. Ironia e ca nu au avut nevoie de incredere pentru ca sunt foarte talentati; asa ca doar spuneam ceva vadit, dar eram bucuros s-o fac. Ii iubesc pe toti atat de mult. Suntem o familie unita acum, e foarte dragut.

Bridesmaids e comparat cu The Hangover, crezi ca e doar pentru ca publicul e acum gata sa urmareasca comedii bine scrise?
P.F.: Sper. Asta ar fi cel mai bun rezultat. Vreau sa mearga bine pentru ca vreau ca femeile sa poata sa mai faca astfel de filme, dar si pentru ca vreau ca oamenii sa aprecieze o comedie care nu e doar nebuneasca. Sau o comedie care nu e doar haioasa, ci are si o scena sentimentala, pe care incearca sa o introduca in scena emotionanta. Urasc cand ma duc la o comedie si se spune: „Bine, uite partea pe care au trebuit s-o introduca”, in loc sa existe organic de la cap la coada. Diferenta e ca nu-ti pasa ca urmeaza si scena aia pentru ca toata lumea se concentreaza la comedie. Nu e organic. Dar daca incepi organic cu povestea si ai grija sa fie foarte sincera, atunci te ia prin surprindere – e mereu acolo, asa ca nu e nevoie sa spui: „Hai sa ne oprim la scena unde fac asta.” Variezi. E o scena trista si emotionanta cand Annie si Lillian sunt in pat, la sfarsit, si vorbesc, dar tot e o scena nostima datorita dialogului ca: „O, da, am dormit in cada ta la aniversarea de 30 de ani.” Nu pare ceva de genul: „O, acum ne oprim pentru scena dramatica, pentru ca le-am vazut deja interactionand realist si au existat momente de incordare si drama. Dar e un echilibru greu de atins si e nevoie de mult timp sa scrii un scenariu care sa fie atat de bun. E nevoie de multi oameni talentati ca sa-si dea seama cum.

Crezi ca asta inseamna ca vor exista multe comedii conduse de femei?
P.F.: De cand cu asta, mi s-au trimis scenarii, cateva dintre ele se fac, dar sunt scrise ca si cum femeile sunt barbati si asta e ceva ce noi am incercat sa nu facem in filmul asta, si anume sa dam puterea acestor actrite si scenariste sa ne redea real felul in care aceste personaje ar functiona. Cred ca se rezuma la lucruri ca faptul ca sunt pasiv-agresive, nu spun lucrurile cum le-ar spune barbatii si multe din scenariile pe care le-am citit sunt pline de femei care vorbesc cu „Du-te dracu’!” si nu stiu daca vreau sa-mi petrec timpul cu astfel de femei. Pare foarte fals si vine de la – in functie de cine e realizatorul – oameni care devin foarte pretiosi cu scenariile lor si nu permit parerea celor care-l interpreteaza. Eu si Judd incurajam mereu pe toata lumea: „Suna-ne despre orice. Structural, avem nevoie de lucrurile astea in film, asa ca daca nu e sincer, si tu nu asa ai face-o, spune-ne cum ca sa realizam chestia asta.” Din asta, se nasc toate reactiile reale si o naratie foarte reala.

Crezi ca oamenii sunt acum mai deschisi la o comedie bine scrisa? Pentru ca inainte le era teama ca au nevoie de o vedeta mare de care sa rada; e acum publicul mai sofisticat?
P.F.: Eu asa sper, pentru ca asta e genul de comedie pe care-mi place sa-l fac. Sunt multe vedete cu care mi-ar placea sa lucrez, dar nu vreau ca asta sa dicteze de ce fac un film. Vreau ca ele sa-l faca mai bun, mai amplu, dar trebuie sa porneasca de la scenariu. Multe lucruri se intampla pentru ca vedeta e disponibila, ca de pilda „Trebuie sa incepem productia imediat” si nu-si rezerva timpul ca sa lucreze pe scenariu pentru ca se gandesc, „O, vedeta e buna, asa ca lumea n-o sa observe ca scenariul nu merge.” Dar nu, totul e generat din scenariu, asa ca as fi foarte trist ca am mai facut un film care n-a mers bine, dar pentru comedie in general si pentru femei in special, daca n-ar merge. Ar fi foarte usor ca orasul sa spuna „Vezi? Nu merge. Nu conteaza daca e un scenariu bun, e nevoie de vedete. Si femeile pot duce un film.” M-ar omori, daca asta ar fi rezultatul final: „Vezi, ai incercat, ai facut o treaba minunata, dar e limpede ca nimeni nu vrea sa-l vada.” Atunci mi-as pierde speranta in omenire.

Si barbatii il pot vedea. Nu e o comedie pentru femei, un film normal cu mirese, cu femei care se cearta pe par sau de-astea.
P.F.: Da si asta a fost lucrul constant pe care l-am auzit de la barbati, si anume: „N-am crezut ca o sa-mi placa, dar mi-a placut.”

Va exista o continuare?
P.F.: Da, cine stie? E placut ca a mers si-asa, pentru ca pana acum a fost mereu: „Da Doamne ca filmul sa nu fie un esec!” Asa ca daca merge bine, cine stie? Dar a lucra cu grupul asta de femei din nou, nimic n-ar fi mai grozav. Sunt dispus pentru orice.

Bridesmaids / Domnisoare de Onoare este disponibil din 30 noiembrie pe Blu-ray si DVD, distribuit de Odeon Cineplex.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top