Triage / Triaj este un film slab, care esueaza in tot ce intreprinde – demers ambitios, nu gluma!

Clasica poveste, lineara si subiectiva, a soldatului/fotografului de razboi intors acasa ranit, traumatizat psihic si fara cel mai bun prieten, incape aici pe mainile regizorului – scenarist Danis Tanovic (nu tocmai neexperimentat, cat total neinspirat), care nestiind ce sa faca cu ea, o transforma aproape imediat intr-un simplu fapt divers cu drepturi de difuzare cumparate parca de un trust imens, specializat in stiri externe. Tot cam atat si sensibilizeaza.

Asa se intampla cand personajele sunt conturate insuficient, ori cand unul din cele secundare, catalizatorul traumelor din civilie, e doar o figura de stil lasata de izbeliste – pe plan dramaturgic si nu scenaristic – pe campurile Kurdistanului, fara picioare (literalmente) si fara posibilitatea de a-l fi cunoscut, in afara faptului ca acasa il asteapta o sotie insarcinata.

Asa se intampla cand un imens salt temporal, umplut de planuri – pereche (prezent/trecut, flash-back-uri), nu intetesc misterul disparitiei camaradului, ci il elimina, s-au cand evenimentele ce-i preced, atrocitatile razboaielor din Kurdistan si Africa, sunt mai mult aluzive decat acuzatoare, constituind mai degraba viduri narative decat un pretins sentiment de vinovatie psihologica (amplificata si pe plan fizic), neizbutit si neinsusit decat intr-o masura formala de Colin Farrell – inutil anorexic, actorul arata ca un fan Sepultura. Fara suparare. Rock on!

Vag in loc de amibiguu, previzibil in loc de surprinzator, cu o intriga neintriganta, Triaj, cuprins de desertaciune narativa si fara pic de vlaga dramaturgica, e un film schematic, sumar, incomplet, insuficient aprofundat, care incalca una dintre conditiile supreme ale filmului-drama: Empatia.

Ii mai ramane credibilitatea, dar nu mai are ce sa faca cu ea. Nici macar “deranjant” vizavi de razboiul turco-kurd din anii ‘80, Triaj, caracterizat cel mai bine (si pe de-a-ntregul) de ineficienta artistica, este dedicat lui Anthony Minghella si Sidney Pollack. Sau… Ma rog, putea sa-l dedice oricui!, vorba unui venerabil si aprig critic de film de la noi, venita chiar in momentul, cand, scarpinandu-ma in cap, cautam grabnic afinitati intre autor si respectatii cineasti defuncti.

Mult succes data viitoare, i-as ura si eu dupa posibilitati lui Danis Tanovic, care ne-a incantat cu colajul “des guerre” sarcastico-comic din No Man’s Land (2001) sau ne-a purtat printr-un – aproape reusit – tavalug intimist in L’Enfer (2005).