Dr. Parnassus / The Imaginarium of Doctor Parnassus nu este un film-fantastic remarcabil, care sa-ti dainuie in memorie mult timp dupa ce il vei fi vazut. E unul mediu, cu o distributie pompoasa si supraapreciat, un talmes-balmes naucitor, greu de urmarit si nu tocmai interesant.

Diluandu-si naratiunea intr-o multitudine de figuri de stil mai mult chiar si decat in Brazil, Dr. Parnassus este o sfortare a lui Terry Gilliam de a se intoarce la un concept social-satiric, de el, bine definit, personalizat si inconfundabil, tipic bagajului sau imaginational, dar care isi purta uneori cu mandrie influentele.

In Dr. Parnassus mai degraba le fura si le transpune intr-un conglomerat narativ pe cat de riguros construit, pe atat de fad si plat emotional, divizandu-si povestea de urmarirea ei propriu-zisa, ce constituie un adevarat tur de forta.

Ropotul dialogurilor, adesea lipsite de noima, stoarcerea unor glumite frivole din ele, giumbuslucuri (faciale) copilaresti, zgomote asurzitoare provocate de punerea in functiune a unor mecanisme ingramadite intr-o caruta care sfideaza legea gravitatiei si personaje coruptibile cu o “morala de vanzare”, alcatuiesc (atunci cand nu au vreo semnificatie) transpunerea in contemporaneitate a ceea ce Gilliam ar fi vazut, poate altfel, acum vreo doua decade.

Nici de cealalta parte a “portalului” (o oglinda-perdea), Gilliam nu debordeaza nici de imaginatie, nici de originalitate: universurile fantastice in care se pomenesc aruncate personajele (roduri ale propriilor lor imaginatii) par mai mult burtoniene, cu deosebirea ca aici, ele iau forma unui onirism bizar si distructiv.

Liric, pe de o parte, insa cazut in rutina teatrala, pe de alta, Dr. Parnassus este o trunchiata fantasmagorie metaforica – unde Parnassus (C. Plummer) si Diavol (T. Waits) sunt doi eterni pariori fara prea mari invataturi de transmis –, interesant doar prin reusita preluare a rolului lui H. Ledger de J. Depp, J. Law si C. Farrell, si din pacate, prin nimic altceva.