In Oul de cuc, cel mai nou film al regizorului Ioan Carmazan, cu greu se poate preciza ce este cu adevarat semnificativ – atat pe plan scenaristic, cat si regizoral – in fuga a doi evadati de bratul legii spre un final asa-zis “imprevizibil” – altminteri, para-se, motivul demararii intregului proiect. 

Pe baza romanului Fuga, al Rodicai Ojog-Brasoveanu, scenaristul Titi Popescu rateaza toate obiectivele pe care o scriitura ar trebui sa le impuna unui film – fie ca e adaptarea unei opere literare sau nu: dramatismul si umorul (“cum”, “cand” si “in ce dozaj” aceste obligatiuni structurale actioneaza in favoarea metrajului de tip clasic, par notiuni extraterestre pentru scenaristul mentionat); stabilirea prioritatilor clar si logic, in naratiunea dezvoltata (nu orbecaind prin “actiuni” si nenumarate “subactiuni”, lasate de izbeliste, in pataniile eroilor nostri, care pe unde s-a nimerit); o sugerare adecvata de biografii atunci cand are intaietate in detrimental unei analize mai ample a caracterelor personajelor principale (nu configurandu-i intr-un schematism jignitor, aruncandu-i de colo-colo pe mana altor pseudo-personaje, a caror prezenta mi-a fost imposibil sa ii gasesc vreun rost); un anumit echilibru dialogal, atat intre cei doi eroi, cat si in raport cu celelalte – “pseudo”, am sa la zic – personaje (nu injuraturi amicale de mama, replici parca latrate dupa un prompter, bolboroseli indeslusibile, rezultate din contemplari politienesti si multe alte inadvertente, ce tin mai ales de scopul unor discutii in situatiile date).

Regizorul Ioan Carmazan (stanga) si producatorul Constatin (Titi) Popescu – dreapta.

Si ca si cum acest scenariu scris parca de niste maini degerate n-ar fi pacatuit destul prin insasi existent sa, este transpus de un regizor recunoscut pentru incompetenta.

Alegerea lui Ioan Carmazan de a istorisi vizual intamplarile prin care trec cei doi fugari si, in fine, scopul acestei cardasii – luand in calcul ca unul dintre ei nu este ceea ce pare, ci “montat” sa fie prieten cu celalalt – este pe cat de plictisitor, pe atat de obositor; sint aruncati fie de pe garduri – pentru ca unul dintre ei sa-si luxeze glezna, iar astfel sa fie carat de celalalt in spate vreo doua cadre, mimand patetic un sentiment de solidaritate prieteneasca – , fie dintr-o masina condusa de cineva ce ar fi putut face parte la fel de bine si din recuzita – , scosi printr-o fereastra – dar inainte sa sara gardul si unul dintre ei sa-si luxeze glezna, iar astfel sa fie carat de celalalt in spate vreo doua cadre, mimand patetic un sentiment de solidaritate prieteneasca (cum am mai zis odata) – , purtati pe acoperisuri si pusi sa alerge prin padurile de la ses, de la deal si de la munte – totul pe o muzica “de actiune”, in realitate formule sonore dezagreabil-asurzitoare, in timp ce sint urmariti de politie, care, in lipsa “sifoanelor” date de gazdele unde locuisera periodic evadatii, apar in cele mai trasnite momente, urmarind-le parca itinerariul din scaunul spectatorului.

(O scena delicioasa in sprijinul acestor alunecari scenaristico-regizorale este un cadru subiectiv, filmat “din mana”, din spatele tufisurilor, privind din perspectiva Dumnezeu stie cui, cum evadatii, intr-un moment de respiro, stau tolaniti in iarba.) 

Atat! Asta-i filmul lui Carmazan. Restul e vax. Multe dintre secventele ce intretaie existenta celor doi cu existenta altor (pseudo)-personaje puteau fi lesne taiate la montaj.

Nu li s-ar fi simtit lipsa, dar facea filmul de vreo 30 de minute, deci un non-lung metraj, care nu fusese gandit astfel!

Cat despre faptul ca “profesorul” (Bogdan Dumitrache) nu e cu nimic mai  intelectual  decat cutitasul criminal in masa (Andi Vasluianu) sau ca George Alexandru (in rolul politistului urmaritor) nu are ce face decat sa priveasca flegmatic – direct in camera – spectatorul nedumerit cum de un actor de un asa calibru il holbeaza din film si Marilena Chelaru – care dupa ce-i serveste pe “doctori” cu visinata, la scurt timp, paraseste cadrul si… filmul – intareste o concluzie mai veche a unui critic ce constata, in finalul cronicii despre Margo, ca regizorul “se compromite atat pe el, ca cineast, dar si generatia din care face parte”.

Astazi, putem spune ca-si compromite si actorii, care din anumite motive, accepta sa-i joace in filme.