In Leap Year / An bisect nimic nu pare aievea si nimic nu pare sa se incadreze, sa fie “de acolo”, in ciuda eforturilor depuse.

Cu exceptia catorva personaje pasagere cu functii mai mult de gag-mani decat de “subiecti” ai autenticitatii si cateva elemente scenografice (cocosi de ipsos, farfurii colorate etc.) nimic nu exacerbeaza realismul: nici prezenta unei americance sofisticate (Amy Adams) – cu toate pretextele si conjuncturile de rigoare – intr-o fundatura din Irlanda rurala si nici prezenta unui ursuz si excesiv de carismatic proprietar de bar acolo (Matthew Goode).

In ciuda deficitelor majore An bisect reuseste ce-si propune: sa fie o comedie romantica simpla si nepretentioasa care sa popularizeze o legenda – odata la patru ani, pe 29 februarie, numai in Irlanda, femeile isi pot cere si ele in casatorie potentialii miri.

Acest fapt divers, descoperit de scenaristi pe internet si care a nascut ideea filmului, mi-a pus o intrebare: cum ar fi aratat Dancing at Lughnasa / Dansand la Lughnasa daca realizatorii lui ar fi avut cunostinta de existenta legendei mai devreme?!

Oricum, de departe cel mai amuzant este ca nici un irlandez din film nu auzise, iar scenaristii au subliniat gros asta. Ce nu le-a iesit e umorul, care destul de facil si emfatic creioneaza “neprevazutul” si drumurile pe care el isi poarta protagonistii: localitati (cu localnici) al caror nume prezinta serioase probleme de pronuntie; sosele pline de noroi si balega de vaca; pub-uri neprimitoare; gazde conservatoare; o nunta si un castel ce se prefigureaza ca patrimonii nationale s.a. Cu o valiza dupa ei tot timpul. Cu nume. In care Amy Adams aminteste cumva la caznele la care era supusa saraca Kathleen Turner de oportunistul ghid Michael Douglas in Romancing The Stone / Idila pentru o piatra pretioasa.

Desigur exceptie fac impuscaturile, tigrii, macetele si Danny DeVito, dar cu multa verdeata, lacuri si animale domestice.

Dar An bisect face un lucru care este cel putin extraordinar. Demonstreaza ca romantismul nu are nevoie sa fie verosimil pentru a-si atinge potentialul maxim (sensibilizarea spectatorului pe temelia iluzoriului), ca happy-end-ul este o “surpriza” pe care toata lumea o asteapta, ca reteta dragostei nu-si schimba niciodata ingredientele ci doar recipientul din care ea este servita publicului, si ca ea… “fresca dragostei”, nu are nevoie sa fie crezuta pentru a fi simtita. Nu aici. Si nu doar in cinema.