You are here
Home > Featured > Iluzionistul: Tati

Iluzionistul: Tati

E lesne sa ti-l imaginezi pe batranul magician Passe-Passe ca fiind insusi Jaques Tati.

Lunganul personaj din filmul de animatie Iluzionistul, intr-un costum prea scurt, cu ochelarii mari, impinsi pana la baza nasului, smulgand, ca Chaplin, rasete prin mijloace ingenue, intodeauna depasit de un prezent caruia nu i se poate adapta, dar caruia i se opune amuzant si nostalgic printr-un umor propriu spiritului sau de observatie, servant exemplar al gagului fizic si al timpurilor in care traise, maiestuosul iluzionist e circograful Monsieur Hulot.

 E chaplinianul Tati – autoportretizat in artistul stangaci, impiedicat, un as al miscarilor bruste, avid de rasetele spectatorilor generate de propriu-i bagaj imaginar, se pare, chiar si in nefiinta trecut, prin aceasta “noua” si ultima demonstratie al carui reazam emotional nu omagiaza doar circul pe care cineastul l-a iubit si l-a purtat in cinema de-a lungul carierei sale, ci este ea insasi parca biletul de adio lasat pe o masuta dintr-o mica camera de hotel, destinat vietii pe care a trait-o si fiicei lui Sophie, formulat sec dar capital: “Nu exista magicieni!” – vaduvindu-te astfel, intocmai ca si Circul lui Chaplin, de orice tratat menit sa faca dreptate ultimei decizii a artistului de a parasi scena.

Acest film, desenat manual inca din 1996, nici ca ar fi putut incapea pe maini mai bune decat in ale lui Sylvain Chomet, ce s-a dovedit mai ales un bun tehnician, in maniera evidentului studiu al operelor lui Tati si ale felului in care acesta alegea sa se filmeze.

Planurile medii, ideale spatii pentru limbaj si mobilitate fizica, adancimile de camp ce evidentiaza cateodata detaliul, cadrele panoramice – de care regizorul cam abuzeaza incepand cu cea de-a doua jumatate a filmului, exacerband prin plastica peisagisticii o anumita lentoare narativa – , adaugand coerenta mizanscenei – in masura in care filmul este unul non-dialogal, in buna credinta a vervei inseriate de geniile comediilor mute – si stilistica obsedant-amuzanta de a-si numi absolut fiecare locatie si imobil ce alcatuiesc fundalul perpetuei calatorii a magicianului si a dragei sale companioana, confirma, din partea lui Chomet, o buna intelegere a operelor lui Tati – atat pe compartimente stilistice, cat si pe cele de cadraturi.

Dar Iluzionistul, in simplitatea observatiei gesticii si a giumbuslucurilor fizice, apasand uneori butoanele dramaturgice printr-o superba muzica compusa tot de Chomet, este mai intai o poveste emotionanta. Duioasa. Covarsitoare. Este locul in care Tati, insotit de asta data de copila, si apoi adolescenta Alice, pleaca intr-o ultima vacanta. A sa si a lui Monsieur Hulot.

Dorinta magicianului Passe-Passe (Marele Tatischeff – altfel, o trimitere clara a cunoscatorilor la adevaratului sau nume de familie) de a crea divertisment, chiar daca trebuie sa mearga pana la capatul lumii pentru asta, fusese insasi existenta lui Tati – ca artist de circ, iar apoi ca cineast.

Odata cu acest ultim act, “comedia fizica” marcheaza abia acum sfarsitul unei ere, insa nu inainte ca Tati, in chipul unei caricaturi  fidele, sa ne mai priveasca pentru ultima oara dintr-un tren, pe care imaginea il inchide intr-un punct. Iar apoi luminile oraselor prin care a trait se sting. Definitiv.

Lasă un răspuns

Top