Antichrist, cel mai nou film marca Lars von Trier, poate fi orice si catalogat oricum.

Poate fi urat sau adorat, iti poate repugna sau te poate soca, o bolboroseala mistico-filozofica (“horror”/ “de arta” / “intelectual”) sau capriciul unui cineast satul de propriile sale stereotipuri.

Cert este ca e filmul pe care nu-l vei mai uita odata ce-l vei fi vazut, e filmul-personal, de autor, ridicat pe noi culmi: ale disperarii ale intimitatii si ale “traducerilor” cosmaresti. Si nici o dedicatie “gratuita” cineastului rus Andrei Tarkovsky, nu e.

Natura si existenta umana in ea, conexiunile si co-existarile om-natura si omogenizarea celor doua forte, una intr-alta, au fost mai mult decat niste constante in filmele lui Tarkovsky. Au fost insemnele lui de marca.

Iar afinitatilor von Trier-Tarkovsky, consider ca le raspunde cel mai bine Zerkalo (Oglinda), din 1974, cea mai “intimista” realizare a celui din urma. Desi prin ferocitate vizuala si stilizarea hidoseniei estetice, a (auto) torturilor fizice si psihologice si a secventelor “socante”, trasate intr-un suprarealism absurd si abstract, Antichrist isi are mai multe in comun cu Cainele andaluz, debutul lui Luis Bunuel din 1928, film mut cu o durata de 16 minute, in care s-a aruncat – literalmente – cu pietre la proiectia de premiera. Astazi este opera de arta si obiect de studiu in cele mai prestigioase universitati de film.

Antichrist este un film definit de simbolistica, nelinistitor prin comportamente si mimici irationale, asimetric si incoerent pe alocuri. Decupajele dense si indelungile tabloidizari personale, dispersari spatio-temporale, ale celor doi (si singurii) protagonisti din care se distinge doar un “tratament” esuat si o psiho-exorcizare – prin sex si confesiuni – intr-un loc numit Eden (o cabana din padure), alcatuiesc o creatie cinematografica aproape non-narativa, unde filmarile cu incetinitorul, grandioase si decadente, constituie o avalansa a hipersensibilitatii si vulnerabilitatii fizice a omului in mediul sau inconjurator, potrivnic si favorabil, intr-o continua miscare.

Cu una dintre cele mai tulburatoare interpretari vazute vreodata in cinematograf (Charlotte Gainsbourg), Antichrist, o indrazneala artistica nepermisa astazi, “brutala” si “misoginista”, este probabil unul dintre acele filme a carui importanta va creste odata cu trecerea timpului.