Doar atatea am bifat in sase zile. Nu a fost exact ce-mi propusesem, dar orele tarzii (ma rog… pentru mine!) de proiectie a unor filme “neaparat de vazut” (tot pentru mine, cel putin) m-au redirectionat spre cele care au rulat indeosebi de la ora 19.

Motiv pentru care n-am vazut A Single Man al lui Tom Ford si nici A Serious Man al fratilor Coen, despre care am auzit ca nu va mai rula in cinematografele noastre.

Despre Thirst, ultimul film al lui Park Chan-wook, am ales sa scriu o cronica separata. Nici scurt metraje n-am mai vazut, ca-mi facusem “norma” la NexT.

Alors…

Gloss, filmul de deschidere al festivalului in regia lui Andrei Konchalovski (celebru scenarist si regizor rus asupra caruia nu voi mai zabovi) e dezastru. Din satira ratata, supraaglomerata, care mai e si tezista, nu se distinge decat o tarfa ambitioasa “cu un picior mai scurt”, o sosie ruseasca a lui K. Lagerfeld si una a lui J.P. Gaultier, un magnat cu tendinte de suicid si o pasiune pentru Grace Kelly si un proxenet gay, selectiv si tipicar.

Total deconcentrat, indecis, filmul nu-si stabileste prioritatile narative. Unii vin, altii pleaca, dupa care iar revin, luandu-le locul celor ce abia incepeau sa se contureze. O harababura nevrotica ce nu face cinste Aelitei (capodopera cinematografica ruseasca din 1924, mentionata in vreo doua randuri), ci o face de ras. Recunosc smerit ca e un film ce m-a facut sa reconsider Margo al lui Ioan Carmazan.  

La capatul opus al spectrului s-a remarcat minunatul Gigante. Superbe momente ale nimicniciei existentiale din viata unui masiv agent de securitate sunt apasate calm, voyeurist, pana la limita timiditatii si lentorii, desavarsind pasiunea cu care un om isi urmareste-ad-literam-visul si dragostea, iubind si protejand intodeauna dintr-un con de umbra.

In spatii golite de orice elemente “tipatoare” (scenografie; alcatuiri narative; actiuni paralele) rutina zilnica, in laborioasa ei desfasurare, n-a fost nicicand inteleasa mai bine.

Peregrinarile gigantului de acasa la locul de munca, si invers, filmarea traseului sau din aceleasi locuri, cu rigurozitatea distantei unei anumite largimi de plan, nu s-a vazut decat in Whisky. O invatatura tehnica, para-se, a regizorului Adrian Biniez (aflat la debut) deprinsa de la Rebella si Stoll (regizorii Whisky-ului), film in care a si jucat.

Catusi de putin amuzant nu mi-a parut Caravana Cinematografica (reg. si sc. Titus Muntean), in ciuda reactiilor aprobatoare din sala de cinema. De pe locul ocupat de mine nu s-a vazut decat un film bine regizat din care se distinge amprenta inconfundabila a directorului de imagine Vivi Dragan Vasile si esuarea oricarei intreprinderi scenaristice, in fata caruia, umila, se supune actiunea.

Dialoguri “frante”, flencareala, pragmatismul si vremea rea, intelepciunea rurala mioritica si “profunzimile politice” dictate (voit amuzant) de limbajul de lemn precum si incercarea de a crea monologuri si replici memorabile, alcatuiesc in sine un esec: popularizarea “artei cinematografice” intr-un sat transilvanean la sfarsitul anilor ‘50.

Am ras (da ram ras, nu gluma!) la In the loop (reg. Armando Ianucci). Satira politica virulenta ce debordeaza de umor inteligent si spontaneitate, alerta si ostila, cinica si sarcastica, intr-o continua foiala birocratica, ni se vorbeste detasat dar incisiv despre masinatiuni guvernamentale, scurgeri de informatii, divergente politico-ideologice, concurenta, incompetenta, decizii si indecizii, comisii de razboi si comisiile comisiilor.

Si o face atat de repede ca ai nevoie de cateva secunde uneori pentru a procesa umorul. Un calcul al potentialelor vieti pierdute in caz de razboi e facut pe un laptop de jucarie, iar politicienii, pana si cei cu atitudini din cele mai pasive, injura mai ceva ca in Sexy Beast. Cu diferenta ca nimeni nu sfarseste ingropat sub vreo piscina.                  

Despre Portretul luptatorului la tinerete voi insista pe larg in momentul aparitiei lui in circuitul cinematografic.

Personal, salut acest film-document, grandios, de largime epica, de mare amploare istorica si personala, “dedicat celor dedicati”, unic in cinematografia romaneasca. Insa filmului ii lipseste adancimea dramatica, obligatorie unei durate atat de lungi (peste 150 de min.), care, atunci cand exista, este excesiv de formala, iar conflictele armate dintr-e partizani si urmaritorii lor detin insasi povestea, fapt pentru care personajele centrale pot parea doar prezente.