You are here
Home > Featured > Un regizor abstract: Herzog si Bad Lieutenant

Un regizor abstract: Herzog si Bad Lieutenant

Intre anii 1970-1980, Werner Herzog s-a impus in cinematograful international cu o suita de filme majoritar bizare si suprasolicitante, indefinibile ca gen, produs al propriei sale minti metamorfe, creandu-si astfel o nisa personalizata inimitabila in cinema, dar care deghizata in alegorii, parabole si metafore cinematografice (sub mantia unor “recognoscibile” genuri) a facilitat, atunci, insemnatatea unui tanar cineast si a creatiilor sale radicale, puternice si importante, stante cu care Noul Cinema german s-a mandrit prin el.

badlieutenant

De largimi epice, bogat picturalizate peisagistic, de important factor dramaturgic insa nu si moralizator (paradoxala imbinare si totusi aproape omniprezenta in creatiile herzogiene), filmele regizorului german s-au cladit mai intai – si intotdeuna! – pe tuse bizare (reperabile, poate, doar in filmul suprarealist clasic dar si modern), pe involutia caracterelor personajelor in loc de evolutie, in tonuri sumbre, lugubre, pur germanice, in continuturi vizionar-halucinante de alienare, nebunie, obsesie si decadenta, misticism, umor negru si exotism.

In 1972, deci, lui Herzog ii este recunoscuta valoarea pe plan international odata cu Aguirre: Der Zorn Gottes – un epic istoric al cuceririi Americii de Sud de catre conchistadori, in realitate un simbol al reflectarii regizorului asupra mortii, nebuniei si macabrului, extraordinar transpus in extotismul junglei din Peru. Stroszeck (1977) – povestea vesnicei si perpetuei inadaptabilitati ce conduce pana la stranii camaraderii.

badlieutenant1

Nosferatu (1979) – remake omonim al variantei mute a lui F. W. Murnau din 1922, omagiu elogios adus acestui clasic mut si expresionismului german, insa “personalizat” si el in care Dracula raspandeste mai degraba umor negru decat groaza, intr-o versiune lenta si noua, greu de incadrat in aria larga a horror-ului conventional si ultimul, dar nu cel din urma, Fitzcarraldo (1982) – de o spectaculozitate si de o verosimilitate naucitoare intr-o fictiune de un gen aparent documentar (transportarea unui vas peste un munte ramane cea mai pregnanta si uluitoare scena in memoria celor care l-au vazut), insa o reflectie bizara, si el, a duo-ului frenetic si obsedat de perfectiune cinematografica: Werner Herzog/Klaus Kinski.

badlieutenant2

De mentionat ar mai fi Scream of stone (1991) – o productie americana cu Vittorio Mezzogiorno si Donald Sutherland, film atent mascat sub ambitiile unei intreceri “sportive”, dar care trateaza o mai veche obsesie a cineastului; crearea unei premise lirice pentru satisfacerea propriilor nevoi vizual-artistice.

Exceptie de la tematici herzogiene, mai sus mentionate, nu face nici Bad Lieutenent: Port of Call New Orleans (a carui traducere a titlului si subtitlului nu o voi pomeni aici, deoarece nu o recunosc).

In genere, un policier noir – din care lipseste vocea din off, jocurile de lumini si umbre si femeia mincinoasa -, filmat in intregime la lumina zilei (dupa spusele directorului de imagine, desi cel putin doua scene il contrazic), in culori sepia, tendentios in suprarealismul clasic (mai exact, in L’age D’or al lui Luis Bunuel, film pe care Herzog sunt sigur ca il admira) si intr-un concept artisic contorsionat si neidentificabil, deloc  un remake al filmului lui Abel Ferrara din 1992, cu Harvey Keitel si Victor Argo, ci ceva ce acela a inspirat.

badlieutenant3

Pe fundalul unui New Orleans post Katrina, filmul este unul lent si bizar (ca mai toate ale lui Herzog) cu o aura de serial politist de televiziune, in care empatizarea cu detectivul Terence (N. Cage) se intinde pana la tezism si in care cursul actiunii detectivistice face dese si sacadate popasuri (cautarea si obtinerea prin orice mijloace a dozelor de droguri zilnice, de catre politistul narcoman) insa prilej bun pentru Herzog de a juxtapune cateva secvente stridente, de o bogata consistenta si excentricitate grafica: doua actiuni, de cheie minora, vazute din perspectiva unor reptile si dansul sufletului unui gangster impuscat, produs al halucinatiei politistului vesnic drogat.

Bad Lieutenent este un film in care lipsa eticii si moralei unui om al legii este elogiata, dar care intesata de umor negru, bizarerie si exotism, creaza cel putin pentru Cage un spatiu in care actorul se simte ca acasa si poate… cine stie, va deveni, pe viitor, noul Klaus Kinski al controversatului si inventivului Herzog.

2 thoughts on “Un regizor abstract: Herzog si Bad Lieutenant

  1. Cage se simte ca acasa? Si reptila degaja mai multa expresivitate ca el. Un film slab, mult prea banal si lipsit de coaie, in ciuda unui inceput promitator si a citorva scene bune.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top