Cunoscutul actor al filmelor de actiune de serie B, Jean-Claude Van Damme, se joaca pe sine in JCVD, unde intors in Bruxelles-ul sau natal plonjeaza direct in mijlocul unui jaf armat dintr-un oficiu postal de la periferia orasului.

Insa situatia inedita cu care se confrunta neputincios actorul, nu este decat una dintr-un sir lung de probleme si situatii stanjenitoare la care acesta a fost supus in ultimele zile: pierderea custodiei fiicei sale in fata uneia dintre fostele sale sotii, inlocuirea sa cu Steven Seagal intr-un film ce trebuia sa-l aiba pe el drept protagonist si lipsa banilor necesari platii avocatului ce-l ameninta ca nu-si va mai presta serviciile.

Regizat de tanarul Mabrouk El Mechri, vizibil un mare admirator al actorului, JCVD este impartit in patru acte prevazute cu patru intertitluri reprezentative pentru situatiile in care se afla actorul, jefuitorii si ostaticii.

Desi derutant prin exprimare, filmul isi gaseste cel mai bine locul intr-un amestec de fictiune si biografic unde Jean-Claude Van Damme primeste un cadou, un film pentru el, de la un fan care se dovedeste si un regizor de exceptie.

Mabrouk El Mechri isi poarta idolul intr-o aventura aparent reala insa accidentala unde Van Damme, in ciuda popularitatii sale de “dur” al filmelor cu arte martiale nu-i ramane decat sa se incline si sa se conformeze in fata unei arme reale, incarcate, caruia i se supune fara sa lupte cu cel ce o tine tintuita asupra capului sau asa cum ne-a obisnuit in filmele sale – lunga secventa de la inceputul filmului e cel mai recent exemplu.

Intr-o rabdatoare descoperire al lui Van Damme – omul, care a intampinat dependenta de droguri in trecut si rusinea gafelor de la posturile de televiziune francofone unde bolborosea indeslusibil despre numerologie, regizorul omagiaza in cea mai buna credinta un clasic veritabil al filmelor incordate si tensionate despre jafuri armate si “crizelor cu ostatici”: Dupa-amiaza de caine (1975). 

Intre similaritatile cu acest film – pornind de la cerintele jefuitorilor, prezenta membrilor familiei unei parti implicate in jaf, unui actor ce pare copia frantuzeasca al lui John Cazale si euforia publicului prins in mediatizarea evenimentului – si desfasurarea actiunii fragmentate, vazuta din perspectiva personajelor (in stilul lui Quentin Tarantino), JCVD reuseste sa se concretizeze intr-o singura scena; un monolog lung al actorului, o confesiune incoerenta, dar emotionanta si indrazneata, o partitura sfasietor de dramatica adresata noua si Hollywood-ului in care ni se dezvaluie adevarul despre un om bun nu numai in a imparti pumni si picioare, ce par sa nu-si atinga niciodata tinta in filmele sale low-budget de serie B, ci si despre suferintele si umilintele indurate si acceptate de acest om inca popular, idolatrizat si iubit in tara sa de bastina.

Dar aceasta confesiune, izvorata mai degraba, din spontaneitatea momentului decat produs al unui material scenaristic este tocmai excelarea sa, ca actor, in care Van Damme “joaca” pentru prima oara in viata lui interpretandu-se pe sine mai bine decat a facut-o interpretand roluri in filme cu karate mai bine de douazeci de ani.

O cronica trista cu un usor iz satiric JCVD s-a dovedit a fi un proiect curajos sprijinit de casa de productie Gaumont (din totdeauna opozanti consacrati ai comercialitatii filmelor hollywoodiene) in care un regizor tanar si talentat impreuna cu un actor bulversat si obosit reusesc sa creeze ceva impresionant si remarcabil.