Inglourious Basterds este unul din cazurile rare, in care un film reuseste sa fie proiectia propriilor sale pretentii. Nimic mai mult, nimic mai putin!  

Inglourious Basterds (Ticalosi fara glorie) este, ca mai toate filmele lui Quentin Tarantino, un film omagial. El pare a fi ecoul filmelor de razboi, “de grup” – care se faceau cu duiumul prin anii ‘60 si ‘70 in cinema-ul american si italian – in care comando-uri de elita sabotau prin planuri minutioase misiuni ample ale trupelor germane ocupante, chiar daca era nevoie sa le poarte uniformele.

Dar cineastul nu se opreste doar la un banal omagiu. In stilu-i caracteristic el elogiaza razbunarea si cinematograful (care devine mortal, la propriu), ucide romantismul mai ceva ca Hitchock, ironizeaza si parodiaza tensiuni cu greu, cateodata, acumulate tocmai prin violenta si isi rade, parca, in barbie, de propria-i munca alegand sa-si incheie filmul intr-o nota absurda si abstracta, in care cineastul mutileaza amuzat si nonsalant istoria, asa cum o stim toti.

Suprapunand inimaginabilul peste imaginabil, Ticalosi fara glorie devine nebunie curata, tipic tarantiniana, rapid dar totusi rabdator, dezlanat dar elaborat, sinstru si fascinant amuzant si violent.

Cu toate astea, ceva il diferentiaza de creatiile anterioare ale cineastului (asemanator poate, doar lui Pulp Fiction): o particularitate stranie, copilareasca, ce rezida dintr-o energie pe care o au anumiti debutanti entuziasmati.

Aceasta “copilarie” ar fi trebuit sa inlature orice polemici iscate de intriga filmului, insa nu a facut-o, posibil tocmai prin prisma faptului ca Tarantino “s-a jucat” de-a razboiul.

Evident ca Tarantino nu face doar atat, chiar daca filmul lui pare a pasi peste aria larga a fictiunii insasi. In controversata lui “fantezie”, el imparte (asa cum ne-a obisnuit) filmul in capitole, creeaza lungi planuri-secventa cu campuri de adancime limitate (multe dintre ele in interioare de camere), arunca in aer tensiunea prin umor ori o sporeste prin gros-planuri, intretaie actiuni independente prin scheme, juxtapuneri si flash-back-uri cu rol initiator, stilizeaza brutalitatea, insereaza monologuri si uneste printr-un montaj iute episoade banale, de altfel, luate individual, intr-un tur de forta al adrenalinei in care regizorul – scenarist face din nimic, film!

Stiut fiind faptul ca in filmele lui Tarantino prestatiile actoricesti au avut intotdeauna un rol crucial, Ticalosi fara glorie unicizeaza nu prin interpretarile excelente ale unor actori ca Christoph Waltz, Melanie Laurent (cu o “raceala” a la Simone Singnoret) ori Diane Kruger, ci prin plasarea povestii-epopee intr-un spatiu istoric neexploatat de cineast pana acum.

Insa filmul nu este capodopera acestuia sugerata, deloc subtil, prin vocea gatuita a charismaticului Aldo Raine (B. Pitt, intotdeauna plurivalent), dar ramane locul in care post-modernismul imbina non-sensul cu arta cinematografica (in 3 limbi + 1), si asta e ceva remarcabil.