Dacă tot am fost toţi, sau majoritatea (unii dintre noi mai şi dorm sau se duc la alte filme), să ne bucurăm de colecţia de spaime, traume, orori şi pozne oripilante, următorul reportaj post-festum va avea forma unui dialog în trei.

Date fiind circumstanţele nomenclatorice bizare, deoarece prescurtarea numelor ar duce la confuzii majore, ne vom abţine graţios.

Cristi Mărculescu: Dragi prieteni şi colaboratori, ne-am adunat aici, în această chicinetă pentru a evalua ziua specială de filme de groază a Festivalului de Film de la Iaşi.

Cătălin Moise: Da.

Cătălin Mesaru: Să purcedem, dară.

Cristi Mărculescu: Revăzut 30 Days of Night. Rămâne un film foarte bine făcut. Cel puţin în prima jumătate de oră, funcţionează ca thriller, spectatorul neştiind cine şi de ce arde celulare şi ucide patrupede lătrătoare. Tensiunea care se adună nu dispare odată cu apariţia vampirilor ci creşte. Elementele de gore nu fac decât să ilustreze o recitire inteligentă a mitologiei vampirice.

Cătălin Mesaru: Am realizat astăzi că de fapt este o trimitere la Jurnalul lui Anne Frank unde vampirii sunt nazişti, iar locuitorii din Barrow, Alaska, evrei.

Cristi Mărculescu: E uşor să iei peste picior filmul mai ales că nu ai citit comics-urile lui Ben Templesmith şi Steve Niles.

Cătălin Moise: Dar lui îi place filmul. Mi se pare că funcţionează în continuare admirabil pentru un film cu vampiri a cărui miză este, de fapt şi de drept, una emoţională.

Cătălin Mesaru: Şi filmul nu e tezist?

Cristi Mărculescu: Pe scurt, a fost un start excelent pentru ziua filmelor de groază. Din păcate, continuarea, cel puţin pe mine m-a dezamăgit teribil. Giallo-ul maestrului italian Dario Argento părându-mi-se flasc, senil şi inestetic.

Cătălin Mesaru: Din păcate, ai plecat din sală după primele 20 de minute. Altfel, ai fi văzut criminalul, copilul bastard al lui Jackie Stallone cu Toto Cutugno şi Maradona.

Cristi Mărculescu: Madonna?

Cătălin Moise: Nu. În acest film este vorba despre: un individ hepatic care răpeşte tinere singuratice, spre disperarea lui Adrien Brody în rol de comisar italian,care este ajutat de sora ultimei victime.

Cristi Mărculescu: Ar trebui să zic ceva dar mă abţin,  oricum fotomodele mai urâte decât în filmul ăsta eu nu am văzut.

Cătălin Mesaru: Săracul Argento, după Il Cartaio şi La Terza Madre şi-a pierdut complet tupeul, orice aptitudine regizorală şi orice reper estetic. Se pare, totuşi, că şi-a găsit un reper narativ. Motivele-mi par inimaginabile. Nimeni nu poate pretinde coerenţă de la giallo-uri şi genul acela punk de cinematograf italienesc din deceniile 6-7-8.

Cătălin Moise: Având în vedere că pe vremea când regiza episoade din Masters Of Horror, părea să aibă mintea netulburată mi se pare mai probabil că Giallo este o comedie intenţionată.

Cătălin Mesaru: Au contraire, Argento nu a avut în viaţa lui niciun pic de umor în filme. Nu cred că poate fi vorba de ceva asumat. Probabil este vorba despre posibilitatea că Asia i-a păpat toţi banii şi mai avea nevoie de niscaiva parale pentru azil.

Cristi Mărculescu: Pe vremea când regiza Masters Of Horror, adică în urmă cu cca 3 ani! Din fericire, al treilea film a fost o surpriză plăcută. Paintball.

Cătălin Mesaru: Da, plăcut destul de mult. Are setting-ul din Battle Royale şi Blair Witch Project şi voyeurismul (non-sexual de data aceasta) din Hostel.

Cătălin Moise: Şi despre ce era, de fapt, vorba în film?

Cristi Mărculescu: Aproximativ 8 indivizi şi individe ajung la un concurs exclusivist de paintball. Sunt undeva într-o pădure care se va dovedi a fi într-o ţară din Estul Europei. Află foarte rapid că cineva, poate membrii echipei adverse, foloseşte muniţie de război în locul biluţelor cu vopsea. Ca în orice situaţie de criză, ies la iveală cele mai rele aspecte ale personajelor. Suntem într-un survival horror deci se face abstracţie de latura empatică a protagonistilor. Filmat isteric, poate prea isteric (cred că la asta te refereai când ai menţionat Blair Witch Project) şi preluând ideea unor genii ale răului care orchestrează carnagiul pentru propriile delectări sinistre.

Cătălin Mesaru: Adică nişte corporatişti frustraţi şi cu bani plătesc pentru a participa strict vizual la secerarea middle class-ului.

Cătălin Moise: Nu regret ca nu l-am văzut  pentru că The Boat That Rocked a fost o desfătare umoristică a simţurilor.

Cătălin Mesaru: Sunt sigur că ţi-ai fi dorit s-o vezi pe blondină schelălăind asemenea blondinei din Texas Chainsaw Massacre-ul lui Tobe Hooper. Nu mi s-a părut atât de obositor, e filmat ceva mai zgâlţâit decât Public Enemies şi nici nu este cu Christian Bale. Plus momentele artistico-coregrafice cu viziune termică.

Cristi Mărculescu: Chiar mă temeam că vizorul cu detector termic este un truc regizoral ieftin.

Cătălin Moise: O, nu. Dar ce e?

Cătălin Mesaru: În afară de faptul că face crimele mai interesante, are şi un rol în structura narativă.

Cristi Mărculescu: Tocmai pentru că cele mai oribile torturi şi execuţii sunt filmate cu heat vision, filmul transcede cumva limitările unui simplu gorn.

Cătălin Mesaru: Normal că transcede, doar niciuna dintre demoazele nu este sexy. Cum nu este sexy nici corporatista bancară din Drag Me To Hell pe care nu l-am revăzut pentru că îl văzusem deja cu toţii. În schimb, am ales să merg la un film argentinian de artă produs de către Almodovar: La mujer sin cabeza.

Cristi Mărculescu: Ha ha! Ţi-am spus că am dubii referitoare la ce ai citit pe IMDB.

Cătălin Mesaru: Eu am citit pe IMDB cum că filmul ar fi despre o femeie care îşi pierde capul (nu a fost foarte clar din recenzie dacă la propriu sau la figurat) într-un accident rutier şi este bântuită de fantome.

Cătălin Moise: E un film din competiţie?

Cătălin Mesaru: Stai să arunc un ochi pe program. Era o avanpremieră. Neşansa mea că mi-a fost prea lene să îmi mişc corpul pluridezvoltat spre a viziona The Good The Bad The Weird pentru a şasea oară.

Cristi Mărculescu: Prin corpul pluridezvoltat vrei să spui că eşti gras şi leneş?

Cătălin Mesaru: Ok.

Cătălin Moise: Să înţeleg că nu aţi văzut un film cu fantome?

Cristi Mărculescu: Chiar deloc.  Protagonista îşi pierde metaforic capul. Din toată structura narativă absconsă, spectatorul ar trebui să înţeleagă ceva despre vină, segregarea dintre clasele sociale specifică societăţii argentiniene…Mi-a amintit cumva de splenidul La Zona al lui Rodrigo Pla.

Cătălin Mesaru: Este de fapt despre o femeie apatică şi posibil amnezică. Protagonista, sugrumată de vina reprimată îşi schimbă culoarea părului din blond în negru. Este un fel de doliu capilar.

Cătălin Moise: Vină pentru ce? Am neplăcută senzaţie că faptul că nu am văzut filmul m-a transformat într-un tampon narativ.

Cristi Mărculescu: Cred că ne-am cam lungit cu această conversaţie extrem de plăcută. Ar mai fi ceva de spus?

Cătălin Mesaru: Mais oui! Pe lângă faptul că a fost ziua horror, pare că a fost şi ziua hepatitei deoarece în acest pelerinaj filmic latin ne-am confruntat şi cu lesbianismul hepatic al nepoatei femeii decapitate metaforic.

Cristi Mărculescu: În concluzie, ziua horror a fost o zi bună. Sperăm că la anul va fi „Săptămâna Horror” şi că aceasta va include şi filme americane de serie B (Straight to DVD) filmate prin România. Mai ales că prin aceste producţii, în general ignorate de marele public, joacă şi tineri actori români talentaţi.

Cătălin Mesaru: Să înţeleg ca ai văzut Anaconda 4 cu Ana Ularu şi Claudiu Bleonţ?

Cătălin Moise: Şi Ana Ularu nici măcar nu este spulberată de şarpe!!!