Există o idee generală foarte împământenită şi, de altfel, foarte raţională care susţine că pentru a exceda regulile unui domeniu trebuie întâi să ai o înţelegere profundă a lor. Lars von Trier înţelege cinema-ul. Atâta lucru e clar… El are o abilitate spectaculoasă de a exploata rigorile şi subterfugiile celei de-a şaptea arte aşa cum a demonstrat şi cu penultimul său film care s-a anunţat sub un blazon înspăimântător: o comedie de Lars von Trier. În Antichrist nordicul nu s-a dezis de propria-i reputaţie şi a creat, într-un fel, tot ceea ce se aştepta de la el şi în acelaşi timp tot ce nu se dorea.

În timp ce făceau sex, cuplul format din Willham Dafoe şi Charlotte Gainsbourg îşi neglijează copilul, ceea ce duce la moartea lui subită. Asta este premiza de la care porneşte urgia din filmul lui von Trier. Un cuplu năucit de durere care decide că pentru a trece peste respectiva durere trebuie să se scufunde în ea, ceea ce-i duce la o cabană din pădure unde obişnuiau să-şi petreacă timpul cu băiatul lor. Demenţa şi mutilările ce urmează demersului profund psihanalitic vor demonstra că a fost o idee teribil de proastă.

Antichrist a fost şi este, predominant, hulit, înjurat şi scuipat, un ingenuu dezgust a fost emanat de comunitatea criticilor de film la întâlnirea cu acest film. Iar alţii l-au declarat capodopera deceniului. Genul ăsta de incongruenţă extremă a opiniilor este, dacă nimic altceva, o marcă a unui film ce trebuie văzut. Vă invit, deci, să vedeţi Antichrist-ul lui Lars von Trier şi să decideţi dacă danezul a comis o batjocură dureroasă la adresa stării festivalurilor şi a filmelor festivaliere (caz în care nominalizarea la Cannes ar fi de o ironie sublimă) în care filmarea secerării unui clitoris = premiu, ori dacă nu cumva el tocmai a reinventat horror-ul.