In conformitate cu variatiunea Exod-ista din Va, vis et deviens (unde zbuciumul unui copil derutat prins intr-o continua inclestare cultural-religioasa se perpetueaza pana la maturitate), Le Concert (Concertul) se intoarce la flexibilitatea cinismului, armonios echilibrat, din tragicomedia Train de vie (Trenul vietii), (re)schimbare de registru ce incepe sa-l contureze si sa-l identifice pe Radu Mihaileanu in aceasta alternanta de genuri.
Pe suporturi ceaikovskiene, a unei tente de film turistic si a unui conglomerat de personaje (fiecare cu cate o poveste in spate), carora Mihaileanu le mai adauga si cate o drama personala (tot fiecaruia), trei limbi straine (si cu accentele aferente in contextul unei co-productii) plus flash-backurile premergatoare setarii actiunii filmului (ce contin si ele, uneori, alte personaje), Concertul devine insa, dupa cel de-al treilea sfert al sau, un film foarte aglomerat.
O cohorta de muzicanti slavi invadand Parisul, reluarea unei vechi “tovarasii” regasite, periplul din usa in usa si din confesiuni in emotivitati paternale – in ansamblul personajelor coperti – basca cativa actori francezi celebri (pentru ei si pentru noi) si romani (doar pentru noi), toti cu partitura lor bine si percutant jucata, dar constituind deseori stridente si dese abateri de la o naratiune simpla si treptat autocompusa, m-au facut sa cred, la un moment dat, ca Mihaileanu nu o sa-si duca niciodata la bun sfarsit filmul.
Dar precizia timpului alocat fiecarei povesti in parte, mana sigura cu care regizorul reuseste sa struneasca atatea bifurcatii (pe care nu le vedeam finalizate decat poate de Nae Caranfil, raportandu-ne la cineastii nostri), contrabalansul perfect dintre tragedie – ce constituie nu numai preludiul unei initiative – si comedie – nicidecum satira, caci extremizarea ei nu poate fi decat amuzanta -, cu mrejele traiului occidental carora le cad capcana tovarasii rusi (viziune a unei “realitati” preferate si de E. Lubitsch in 1939 cu Ninotchka, asa ca azi ea nu mai poate deranja), si cadenta finala a unui plan contra plan dintre Aleksei Guskov (fostul actual dirijor, jucat foarte pasional) si incantatoarea Melanie Laurent pe scena lui Théâtre du Châtelet, fac din Concertul un film care isi conserva energia pentru a exploda in final, un film relaxat si relaxant, un film personal (ca toate, de altfel, ale lui Mihaileanu) formidabil impartasit numai bun de vazut.
