Dupa un caz real, la origini, Cealalta Irina este un film caracterizat de moderatie.

Prin infranarea oricarei accelerari a elementelor dramatice, chiar inainte ca ele sa-si intre in functii, filmul nu alimenteaza si nici macar nu simuleaza partenenta sa la binecunoscutul cliseu hollywoodian – in care un membru al unui cuplu se dovedeste, spre final, a fi si un alt om decat cel portretizat de film si cunoscut de celalalt.

Temperat ca tonus dramaturgic, sentimentalist-moderat si pastrand proportii stricte ale unui concept de ciné-vérité (ce greu trebuie sa fi fost!), Cealalta Irina constituie compozitia unei obiectivitati cinematografice cum rar se mai poate vedea.

Iar acesta pare a fi meritul regizorului Andrei Gruzsniczki si mai putin al scenariului la care a si co-participat, alaturi de Ileana Muntean si Mircea Staiculescu.

Povestea unui agent de paza blazat, tolerant, meticulos si tacut, care nu prea are nimic de spus si de dovedit decat dupa moartea subita a sotiei sale (plecata la munca in strainatate), putea constitui foarte bine si subiectul unui fapt divers al unui jurnal de actualitati. Si cam asa il trateaza si scenariul. Doar expune birocratia, complace personajele, faciliteaza ranchiuna, simplifica mediocritatea si insinueaza grade de rudenii si niste prietenii.

Insa cu ajutorul jocului remarcabil al lui Andi Vasluianu si a unei bune distribuirii a rolurilor (mai ales al Simonei Popescu in rolul “dedublatei” Irina), Gruzsniczki da sens, candoare si apoi rezonanta cazului real prin onestitatea cu care el priveste lucrurile din spatele camerei de filmat.

Regia perfectioneaza scenariul formal prin simpla ei transformare intr-un observator neutru, dar vivace, obiectiv-tehnic, facilitand crearea unei proprii ambiante dramatice si a propriei sale expresivitati si modalitati de exprimare.

Cu exceptia unui monolog ambiguu si a unei reflexii in oglinda, regizorul aproape ca nici nu recurge la gros-planuri (obligatorii, ar spune unii, pentru o drama pertinenta), preferand planuri medii sau foarte inalte, vazute din cupola unui Mall pustiu prin care personajul lui Vasluianu (Aurel) isi face agale rondurile de noapte.

In loc sa sensibilizeze cu orice pret spectatorul – bagandu-i pe gat suferinta, lacrimile si regretele unui om care a pierdut pe cineva drag – Gruzsniczki, il face mai degraba un martor impasibil dar participant si solidar – cu un personaj prins in paienjenisul birocratiei -, insa pe care il detaseaza treptat de la o valoare intrinseca prestabilita de scenariu doar prin incadraturi. Si asta nu e la indemana oricui.