Intocmai ca Borat, Bruno este un lant de sketchuri fictionale, de data asta intr-o lume aproape fictiva, unind episoade umoristice pana la intinderea unui film de lung metraj.

A treia creatie a lui Sacha Baron Cohen, dupa Ali G si Borat, Bruno este un fashion reporter gay, care dupa ce este concediat de la emisiunea Funkyzeit, pe care o si modera pleaca spre Hollywood dupa atat de ravnita recunoastere internationala, propunandu-si sa ajunga “cel mai celebru austriac de la Hitler incoace”.

Regizorul Larry Charles si S.B. Cohen ne propun in Bruno aceeasi tactica ca in Borat, cu deosebire ca aici, filmul nu se multumeste doar a satiriza clase sociale, rase, etnii si celebritati, ci intinde satira pana la extreme incat nimic nu mai poate fi deranjant ori stanjenitor, poate grotesc, dar de un patetism amuzant.

In aventurile lui Bruno in America si apoi pe mapamond printre lideri politici, impresari artistici, mame demente, swingeri, vanatori heterosexuali, actori si muzicieni, psihologi si preoti, luptatori, afro-americani si arabi furiosi, compromisul e litera de lege, la fel si confuzia, un copil de culoare valoreaza cat un i-pod, iar mexicanii pot fi folositi ca scaune, transformand aceasta hiperaccelarata satira intr-un regal documentaristic pro si contra gay.

De altfel, Bruno nu mai este un laitmotiv, asa cum a fost Borat menit sa deconspire o lume defecta cu obsesii, prejudecati si ipocrizii prin simplul fapt ca unele medii si situatii din contextul din care va face parte la un moment dat acesta, cu greu se pot incadra intr-un peisaj real.

Real sau nu, avalansa de gaguri nici pe departe frivole, dau un inteles nou comediei burlesti dar care mai respecta anumite principii de baza ce dateaza inca de pe vremea de cand comediantii au fost imbratisati de cinematograf .

S.B. Cohen profita ca multi altii dinaintea lui, de spatii ample de miscare – pe care numai cinema-ul le poate oferi – in care personajul devine prioritar si este creat de actorul – comediant insusi.

El recurge, de asemenea, la asa zisele gaguri de montaj, care iarasi nu pot fi exploatate decat in cinematograf si care isi absorb esenta doar din alcatuirea tehnica a doua secvente scurte fara a mai fi nevoie neaparat de dialog.

De exemplu: Bruno incearca sa inteleaga o pozitie sexuala care ii este explicata la un moment dat de cineva (straight cow & reverse cow). Incolacit in jurul protagonistului, Bruno intelege care este pozitia “straight cow” urmand ca in secunda imediat urmatoare in care acesta se afla intr-o pozitie inversa celei initiale sa conchida: “Si aceasta este reverse cow”. Deliciul secventei este astfel unul de montaj prin care S.B. Cohen respecta mostenirile unor tehnici cinematografice repetabile dar stravechi.

Bineinteles ca in raport cu stridenta si nonconformismul expresiei filmice, in Bruno aceste tehnici conventionale si traditionale, palesc!

Filmul nu poate fi “gustat” de toata lumea, dar actorul ne ofera, ca de obicei, adevarate metamorfoze in pielea personajelor pe care le intruchipeaza devenind probabil Bruno pana la urmatorul film, asa cum din 2006 pana astazi a fost Borat si nu invers.

In Sweeney Todd si Talladega Nighs: The Ballad of Ricky Bobby, S.B Cohen ne ofera si alte mostre ale puterii sale de a deveni personajele in sine iar cenzura si reticenta unora vizavi de filmele si sketchurile sale nu provin doar din urma abordarii filmice pe marginea unor lucruri care ar trebui nespuse ori ridiculizate, ci si din transformarea totala dintr-un actor intr-un protagonist, cateodata antipatic.

Situatii radicale cer masuri disperate si inedite, iar cameleonul S.B. Cohen a inteles asta!